OBSTACOLELE IUBIRII

jhfjgujuu

Diavolul a fost numit, pe bună dreptate, procurorul, acuzatorul!

Dacă răul are un nume, el ar trebui definit ca: setea de a acuza, de a învinovăți, de a reproșa!

Diavolul așa își face prima apariție în scenă: acuzându-l pe Dumnezeu, introducând bănuiala, suspiciunea, făcându-i pe Eva și pe Adam să-l bănuiască pe Dumnezeu, mai mult, să-l acuze pe Dumnezeu (nu vrea să fiți ca El).

Șarpele îndoielii, șarpele bănuielii, șarpele învinovățirii.

E extraordinar cât de subtil intră acest șarpe în viețile noastre. Primul reproș, prima acuzație, prima învinovățire - ar trebui, în istoria unei relații, consemnată cu aceeași grijă cu care am reținut primul sărut, prima întâlnire, prima noapte de dragoste. Și tot sub semnul începutului, de data asta, al unui început neplăcut: începutul sfârșitului.

Dacă ar fi să dau un sfat - pe care eu însumi nu am știut niciodată a-l urma la timp - ar fi acesta: încheiați toate relațiile în care cineva vă acuză sau vă reproșează ceva. Cuvintele de reproș sunt lanțurile pe care partenerul vostru vi le flutură în fața voastră și pe care, acceptându-le, vă supuneți unei infernale sclavii.

Dar mai ales, până una alta - nu răspundeți. Șarpele reproșului se va încolăci în jurul vostru și vă va sufoca pe amândoi. Odată început, jocul reproșurilor nu se va opri niciodată: tu, ba tu ai făcut, și tu ai zis, dar ia amintește-ți când... Etc. Până una alta, nu răspunde reproșului, întoarce obrazul, păstrează tăcerea - cel de lângă tine va înțelege sau nu. Dacă nu, părăsește-l!

Mă uit la aproape întotdeauna trista poveste a iubirilor: oamenii intră în ele ca niște oameni liberi, cine s-ar putea gândi la începutul unei iubiri să-l întrebe pe celălalt ce a făcut, unde a fost sau care-i este istoricul amoros? Dacă ar face asta - am crede că e un psihopat și i-am spune adio înainte de a doua întâlnire. Și totuși lucrul ăsta se întâmplă în mod obișnuit: oamenii prinși într-o relație încep să se manifeste tot mai mult ca niște psihopați, să-l trateze pe celălalt ca pe un sclav, în cel mai fericit caz să se trateze reciproc ca niște sclavi, fiecare devine sclavul celuilalt (unde ai fost? dar de ce ai fost? dar cât stai? de ce ai stat?). Și nu discut chestiunile să le zicem sensibile (legate de fidelitate etc, deși și aici ar fi de discutat), ci de chestiuni total inofensive.

În sfârșit, nu mă mai întind cu vorba. Semnul unei relații toxice este acuza, reproșul. Un om netoxic, bun, te poate face să înțelegi că ai greșit fără să-ți reproșeze ceva, fără să te facă să te simți vinovat. (Cunosc asemenea oameni).

Rețineți atât: iubirea nu acuză. Când ești acuzat - e clar că nu mai ești iubit. (Chiar dacă vei rămâne lângă acea personă până la sfârșitul vieții, vei rămâne lângă o persoană care - nu știu dacă te urăște - dar știu sigur că nu te mai iubește.)

P.S.

Mai adaug totuși ceva: în România există o cultură a (în)vinovățirii - pe care eu am luat-o în piept pentru că am cunoscut perioada comunistă, perioada tranziției - toată lumea bănuia pe cineva, toată lumea reproșa cuiva ceva. (De par exemplu amuzant: maică-mea se trezea la cinci dimineața și îl toca pe bietul taică-meu la cap, care între somn și veghe trebuia să asculte prelegerea maică-mii. La rândul ei maică-mea provenea dintr-un mediu al reproșurilor și vinovăției.) Apoi, intrând în câmpul muncii, am luat managementul reproșului în față: consiliile profesorale erau adevărate ședințe ale Inchiziției, apoi, în alt context, pe când lucram la o facultate privată - că nu sunt studenți, să facem cumva să fie studenți etc.

Astăzi trăiesc vremurile cele mai bune: pare că lucrurile s-au mai relaxat mult în ultima vreme. Probabil că la această relaxare și-a adus contribuția - nu credeam să o spun vreodată - și cultura corporatistă care cultivă, cel puțin formal, bunele relații între colegi și un management prietenos.

Oricum, azi mă duc cu plăcere și destindere la facultate, nu cu frică (da, frică, ăsta e cuvântul!) - așa cum m-am dus aproape două decenii.

Am crezut că e semn de „neamprostism” această cultură a vinovăției, dar chiar dacă este, se întâlnește și la case mai mari (adică neromânești, vezi scrisoarea lui Kafka către bătrânul său tată, sau vinovăția lui Kierkegaard de care n-a putut scăpa toată viața.

De asemenea, rog să nu mă considerați un inocent, un mielușel. Și eu am căzut - și încă cum și de câte ori?! - în acest păcat infernal al reproșurilor și învinovățirii celuilalt.

VICENTIU  HORIA  PATRASCU

Featured