Îmi amintesc cu drag și plăcere de fata asta. Eram în școala primară 142, sectorul 6, când am cunoscut-o. E mult spus cunoscut, pentru că n-am vorbit niciodată cu ea, eram prea timidă și prea complexată din punct de vedere vestimentar pe vremea aia.
Doamne, cât era de frumoasă ființa respectivă! O adoram crâncen și sincer, fără pic de invidie, credeam că dacă aș invidia-o, aș jigni-o.
Îmi plăcea de ea mai mult decât de Dana Mladin, față de care făcusem o pasiune de neînțeles pentru părinții mei, care deja începuseră să se îngrijoreze (mai mult mama!). Văzusem aproape toate filmele în care jucase ea, Dana, iar când recita poezii despre, cu și pentru tovarășul Nicolae Ceaușescu, rămâneam cu gura căscată ore în șir. Colaps admirativ scria pe mine.
În fine, Laura era și mai și… Ea învăța (foarte bine!) la clasa a V-a A, eu la F. Era blondină, cu părul lung și ochi albaștri, electrici, ca flacăra de spirt, subțirică, înăltuță, obraz curat și gura ca o căpșună. Încercam să-i imit gesturile, îmi dădeam părul cu mâna, așa cum făcea ea, clipeam ca ea, râdeam ca ea, vorbeam ca ea, mergeam ca ea…Ah. Dar nu rezistam. Aveam un drăcușor sub piele. După zece metri îmi reluam țopăitul, alergatul, mă prosteam, nu mă puteam abține.
Dacă Laura își împletea codițele, hop și eu. Avea Laura o brățară din aur la mâna stângă? Păi îmi puneam și eu o tinichea, tot acolo. Avea ea o cămașă roz strânsă cu o curelușă aurie? Mi-am făcut imediat rost și eu de-o curea aurie (am tăiat-o de la geanta mamei!) iar cămașa am furat-o de la tata. Era lălâie, vezi bine, dar am ciopârțit-o, am strâmtat-o și-am modificat-o, de n-a mai recunoscut-o nimeni. Nici chiar el.
Niciodată șosetele Laurei nu aveau o pată și erau la același nivel. Bentița, uniforma, pantofii, genunchii? Impecabile toate.
Mă uitam apoi la mine. Doamneeee, fie-ți milă! Aveam sarafanul șifonat în bătăliile cu băieții, tivul descusut la spate, matricola pusă strâmb, un buzunar rupt, ăla din dreapta, (mi-l luase ca amintire un coleg, la celebrul joc „Frunza”), eram zgâriată pe mâini, pe față, ciufulită, cu părul „anarhist”, n-aveam niciodată batistuță, ștrampii - unul sus, altul jos - armonică pe picior, iar genunchii, oaah! o priveliște de vis! Să-i tot admiri! Cusuți, tăiați, loviți în cascadorii, tumefiați, de ziceai că jucam fotbal la F C Târnăcopul.
Îmi mărturisise mai demult un fost coleg de școală, ușor amorezat de mine: „Dano, la față erai tu simpatică, mă, da` când mă uitam la genunchii tăi, mi se punea un gol în stomac. Ce dracu` făceai de te loveai mereu? La dreptul aveai o rană care semăna cu America de Sud…”
N-aveam nicio șansă să mă împrietenesc cu Laura. Eu eram un băiețoi pus pe tâmpenii, ea o prințesă. Ce n-aș fi dat să am și eu rochițe moderne și „leonarzi” în picioare? Laura purta unii în două culori, alb și negru. Ce n-aș fi dat să am ochi albaștri? Sau măcar verzi.. Cum dracu să fac? Mă tot frământam.
Și într-o zi zurlie ca și mine, m-a pocnit în cap ideea. Citisem o carte (Ce bibliografie școlară? Ete’ scârț!) despre niște spioni naziști care își turnaseră lămâie în ochi ca să-și decoloreze irisul pentru câteva ore, atâta cât să poată trece granița nedescoperiți. Aaaaa, gata! Așa o să fac și eu. Bun. Două lămâi mi le-a dat mama, i-am zis că avem niște experiențe la chimie. Îmi ajungeau. Năzuia și o prietenă de-a mea, brunețică foc, să-și deschidă și ea…„perspectivele” oculare, în modul ăsta ciudat.
Ne-am ascuns în baie și ne-am picurat zeama-n ochi. Eu ei și ea mie. Istețe, fete nu? A fost cumplit! Pleoapele nu se desfăceau ca lumea, era reflexul ăla de apărare, așa că am dat și pe alături, se făcuseră ochișorii noștri ca cireșele coapte. Mi-a curs lămâie și-n urechi. Am suferit dureri crâncene, simțeam că-mi bagă cineva ace de foc în miezul irisului, vedeam în ceață și îmi venea să vomit. Ținându-ne de pereți și bâjbâind ca orbii, am făcut un jurământ să nu mărturisim nimănui secretul. Dar părinții amicei mele tot au aflat (cine le-o fi spus?). I-au tras o mamă de bătaie și au pedepsit-o să nu mai iasă o lună din casă.
Au venit și la tata, m-au reclamat furioși, dar nea Fodor era atât de beat, săracul, că a crezut că au venit ăia de la lumină să vadă contoarul și le-a adus un taburet de la bucătărie ca să citească mai bine cifrele…
Eu n-am mâncat bătaie. Când s-a trezit, tata a urlat două minute și zece secunde la mine:
-Tâmpito! Cum ai putut să faci așa ceva? Vrei să rămâi chioară? Ochii tăi sunt frumoși așa cum sunt. Mă rog, erau! Acum zici că-s mere roșii.
A fumat opt țigări, a tușit de paișpe ori, apoi i-a trecut. După trei zile, uitase ce-am făcut. Așa era tata.
Două săptămâni am stat cu batiste înmuiate în ceai de mușețel pe ochi, am făcut spălături cu nu știu ce soluție și am avut remușcări grele față de prietena mea care nu numai că nu mai ieșea din casă și primise o poceală soră cu moartea, dar făcuse și niște complicații la retină și a fost pe la spital luni de zile, să-și rezolve problemele.
Îi mulțumesc și acum sorții, bunului Dumnezeu, căruia îi cer încă o dată scuze, că n-am pățit nimic grav. Ochii s-au limpezit, iar culoarea mi-a rămas la fel de maro. Până la urmă, am înțeles că nu puteam să fiu ca Laura. M-am ofticat vreo trei luni, și mi-a trecut. Așa eram eu. Așa sunt și acum.
DANA FODOR MATEESCU
