Eram la volan și - venind spre casă - am văzut ceva plăcut. Pe trotuar doi tineri și se îngusta drumul... Băiatul s-a oprit și zâmbind, i-a făcut semn cu mâna fetei să o ia înainte.
Am zâmbit și eu.
Eram într-un magazin săptămânile trecute cu fetele mele cele mici. După ce am plătit, ambele, vădit confuze mă întreabă:
- Mama, era băiat, sau fată, cel de la casă?
Evident că și eu observasem că e ceva deosebit la cel ce ne servea. După nume și îmbrăcăminte era bărbat, dar se cam comporta ca o femeie.
Nu am știut ce să le răspund, dar le-am răspuns ceva până la urmă...
Într-o lume în care nici măcar nu mai deosebim bine bărbatul de femeie, mai putem ști care și cum dăm prioritate?! Sau după cum zicea cineva: „este posibil ca la 10 ani un copil să se uite în oglindă și să nu știe dacă e băiat sau fată?!”
Erau unele lucruri - bune obiceiuri, general acceptate și definind oarecum normalul. Ei bine, vei zice, cum am mai citit... de ce să existe un normal? Normalul e diferit și și-l face fiecare.
Atunci nu e de mirare unde am ajuns. Dacă fiecare are legea lui... să nu ne mai mire nimic!
Eu atât zic și așa definesc normalul: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” (Geneza 1:27)
RAMONA DUBEI
