O GÂLMA A FILOZOFIEI CEA DE TOATE ZILELE, UNSA CU TOATE ALIFIILE

DFKJHG

Dacă n-ar ieși ca Pediculus humanus (exact, ca păduchele de cap am vrut să spun) în frunte, nici eu n-aș scrie atât de des despre Liiceanu Gabriel. Doar că el nu se lasă. Bunăoară, de curând a pus pe pagina lui de FACEBOOK un interviu apărut în ZIARE.com pe 30 mai 2019. Dar, exact ca-n bancul cu ardeleanul care-și ascute brișca deoarece abia acum a aflat cine i-a luat gâtul lui Mihai Viteazul, așa și eu... abia acum am văzut interviul.

Să vă spun de la început... sunt de acord cu o parte dintre ideile lui Gabriel expuse acolo. De exemplu, cum să nu fiu de acord cu:

„Am fost fascinat de oameni foarte inteligenți , de genii aș putea spune, care au spus tâmpenii cu nemiluita... cu Einstein în frunte, cred că îl dau exemplu.(...) Este, cum să vă spun ... prostia la vârf este incredibilă. Ajungi să ai confuzie morală, pe bază de prostie intelectuală.”

Aș duce ideea până la capăt... bunăoară, dacă la „baza de prostie intelectuală” adăugăm și baza de ticăloșie și de ipocrizie, ambele profund intelectuale, să vedeți ce iese:

"Dumneavoastră ați spus în cuvântul pe care ni l-ați adresat că nu știți dacă ați fost la înălțimea exigentelor măcar a unei părți din intelectualitatea româna. Fac parte din acei cărora li s-a lipit eticheta de «intelectual al lui Băsescu» și aș vrea să spun cu această ocazie că ați fost la înălțimea unei bune părți a intelectualității din țara asta. (...) Asta înseamnă tocmai că s-au recunoscut cu valorile lor în activitatea dumneavoastră. Timp de 10 ani cât ați fost, sunteți președintele României, nu ați făcut decât sa ne așezați pe drumul pe care noi, cei care credem că știm care e binele în chip matur al României, trebuia să ne așezăm. Și pentru asta vă mulțumim!” (Gabriel Liiceanu, discurs la ceremonia de decorare de la Palatul Cotroceni, 9 mai 2014)

Faptul că Petrov a fost la înălțimea exigențelor intelectualului Gabriel și că l-a așezat pe dânsul în drum... pardon, PE drum am vrut să zic, nu poate decât să ne bucure. Sunt, așa cum vă spuneam, de acord!

Dar, trecând peste „afiliația de idei” dintre mine și „Carpatul gândirii”, vă mărturisesc că mai degrabă altceva mi-a atras atenția în interviu. Este o idee care revine tot mai des în discursul lui Liiceanu, și anume că dizidența într-un regim autoritar e profund nefolositoare și e doar o manifestare a unei sminteli individuale. Iată:

„Nu cred că poți să judeci oamenii care, în regimurile totalitare, nu au NEBUNIA de a-și sacrifica viața, fără ca nimeni să știe. Gulagurile sunt pline de oameni care au murit EROI ANONIMI (...) În regimurile brutal totalitare, mai ales în prima parte a instaurării comunismului, cum a fost și la noi, în vremea lui Gheorghiu-Dej, vorbele care nu conveneau, gândurile exprimate fără rezervă însemnau să plătești cu viața.”

... iar după ce ne pregătește în acest fel, continuă cu o aparentă candoare care mă face praf:

„...Într-o societate totalitară, în care gradele de complicitate sunt fatale și simplul fapt că trăiești acolo te impurifică, pentru că faci gesturi fără de care nu ai mai putea exista, nu ai mai avea acces la mijloace elementare de subzistență, iar complicitatea se năștea în mod difuz, FĂRĂ CA MĂCAR SĂ ÎȚI DAI SEAMA - erai pus o dată la nu știu câți ani să semnezi o adeziune. Reușiseră să facă acte formale din lucruri care, judecate ulterior, puteau fi judecate drept complicități explicite. Or, nu erau.”

Deci, cetățeni, ce-avem noi aici? Gabriel ne spune că mai semna omul câte-o adeziune, nu știm la ce anume, important e că se întâmpla firesc, inocent, „...fără ca măcar să îți dai seama” și zău dacă asta reprezenta vreo complicitate, cât de mică. Poate că nu v-ați fi așteptat la o asemenea îngăduință de la semnatarul APELULUI CĂTRE LICHELE. Ba să vă așteptați, dragilor... căci el vede lucrurile în acest fel nu de azi, de ieri... ci așa a judecat mereu. Pe 20 ianuarie 2018, în Piața Universității, cu șapca pleoștită pe urechi și cu steagul „VĂ VEDEM DIN SIBIU” în spate, ca să nu-l tragă „corentul”, iată ce ne mărturisea domnia-sa:

..„Viața mea s-a-mpărțit ferm între două regimuri: cel în care , așa cum vă spuneam, gesturile eroice se făceau pe cont propriu, pentru că iradierea lor era nulă... NU-LĂ!!! Omul ăla care și-a dat foc pe pârtie, N-A CONTAT... ( cineva i-a suflat numele, deoarece Gabriel, o mare conștiință civică, nu-l reținuse, n.n.) ...a, Babeș... da... sunt unii care vin și spun «atunci nu vorbeai»... dar nici nu se punea problema, că aveai un căluș în gură, nu se punea problema...” (zău, maestre? ăștia împilați de regim și cu călușu-n gură, plecau pe la burse în Germania? n.n.)

Azi nu mai suntem în situația asta, e normal ca în clipa în care istoria ne-a scos călușul din gură să ne purtăm ca ființe libere... este o măgărie să mi se spună «atunci nu vorbeai când aveai călușu-n gură, și-acum ești vocal» . Știu pe unii care au jucat un rol de disidență care vin cu acest argument odios.”

Odios, nu? Maestre... cum să vă spun, nu știu dacă sunt cimitirele pline de disidenți anonimi, dar matale, dacă făceai oleacă de disidență în celălalt regim, matale, zic, nu erai un anonim... și nu cred că taman la cimitir te trimiteau băieții. Adică, spun, ce puteai să pierzi? N-ai mai fi fost cercetător, într-un post călduț, la Institutul de Istorie a Artei? N-ai mai fi mers la serviciu pe Calea Victoriei? N-ai mai fi prins burse în Germania? Așa că - mă gândesc eu - ...căluș-căluș, dar asumat, maestre. Acceptat și molfăit cu grijă ca să nu scape ceva pe lângă...

„Aici noi vorbim de felul în care poate să-și traiască cineva viața în condiții de totală imoralitate a societății, pentru că societățile totalitare sunt imorale, în esența lor. Îți răpesc libertatea și îți dictează comportamentul de la un capăt la altul.(...) Bătălia pe care o duceai tu cu tine, vorbesc din punctul meu de vedere, era să te porți ca și cum ai trăi într-o lume normală. Trebuia să te agăți cu disperare de ideea că nu ești chiar atât de căzut cum vor ei să te facă.”

Nimic n-aș fi spus eu despre toate acestea, dacă acest superintelectual nu și-ar acorda într-un mod nerușinat și necontenit circumstanțe atenuante pentru orice, minimalizând, în același timp, meritele celor care au făcut ceea ce el nu a făcut. El va privi mereu cu seninătate faptul că l-a lingușit în mod dezgustător pe Petrov... că a susținut bombardamentele NATO din fosta Iugoslavie și că a justificat grămada de victime colaterale... că i-a cerut favoruri lui Dan Radu Rușanu pentru înlesnirea acordării unui credit, la care, în mod normal nu ar fi avut dreptul... apoi lui Decebal Taian Remeș dorind scutirea de taxe și penalități pentru editura pe care o conducea... și câte altele... că a adulat monstrul numit DNA... Căci mereu lui toate cele I S-AU CUVENIT! iar celorlalți, nu. Pentru el a fost MORAL, iar pentru ceilalți, nu.

Și nu cred că există o mărturie mai bună pentru această atitudine decât răspunsul pe care l-a oferit presei, când a fost întrebat dacă știe cât a costat transportul ilustrei sale făpturi, la Neptun, în iunie 2007, pe când se plictisea Petrov că n-avea cu cine să stea la „un pahar de vorbă și-un șpriț de vin”:

„...Ceea ce a făcut Preşedintele Traian Băsescu mi se pare că este primul gest firesc pe care îl face un şef de stat ca omagiere a mea să merg pe bani publici, pentru că nu eu trebuie să verific condiţiile călătoriei, pentru că eu sunt invitat. (...) Faptul că nişte intelectuali au cheltuit 10.000 de euro sau ce sumă s-a vehiculat mi se pare UN FLEAC ”.

Așa zic și eu, asta-i o scenă din filmul UN FLEAC, NE-AȚI CIURUIT, maestre!

LUMINITA ARHIRE

 

Featured

SUNTEM UN POPOR ÎN DEPRESIE, ÎN PRAGUL SINUCIDERII !

Mă simt cuprins de disperare când văd cum cu atâta seninătate asistăm pasiv la propria lichidare. Suntem un popor eminamente laș, căldicel, care se retrage atunci când e cazul să-și arate puterea și se ridică abia atunci când e prea târziu și nu se mai poate face nimic.