Aici, cad frunzele la fel...
Te mai aud din când în când, când mai pășești la mine-n gând, dar taci și cum mai doare...
Că nu aud nici un cuvânt, e o tăcere de mormânt, decor fără culoare...
Doar simt cum treci, cu pas greoi, împovărat de dor de noi și mut și orb mă zbuciumi
Și ți-aș vorbi în grai de lemn, dar de la tine niciun semn, numai tăcere buciumi...
Și nici măcar nu stai mai mult, muțeniile să-ți ascult și să-ți ating suspinul
Cu vaierul din ochii mei, din care-o lacrimă să iei, să-mi îndulcești pelinul...
Pe-aici se scutură un ram de zilele ce le mai am până ajung la tine
Și toate trec prin răni adânci ca viforele printre stânci și noi printre ruine,
Cu moartea-n loc de umbre vii, ne integrăm între stihii, în drumul dinspre iaduri
Cu ruga-n cioburi printre dinți, mai căutăm prin raiuri sfinți, cu pași sfiiți prin vaduri...
Te mai aștept în vise reci, la o răscruce de poteci, noiembrie m-apasă...
Că șapte ani cărați de vânt s-au scurs în rai și pe pământ de când te-ai dus de-acasă...
VIOLETTA PETRE
