NENE BIBI – CONCERTUL DE MOZART

mfhfdfh

Concertul pentru vioară nr. 5 K219 de Mozart...

Eram în vagonul hodorogit al cursei CFR Lupeni-Petroşani. Se încheiaseră cei doi ani de minerit din viaţa mea. Alina era bucuroasă că vom merge acasă, la Bucureşti. Umplusem raniţa cu bunătăţi care la Lupeni se procurau uşor, dar la Bucureşti le găseai numai în magazinele cu circuit închis. Cotletul haiducesc, muşchiul ţigănesc, muşchiul file, portocalele, vor bucura mulţi dintre cunoscuţii şi rudele mele.

Trenul se mişca alene prin bazinul minier al Văii Jiului. Abia am trecut de Paroşeni şi urmau, ca mărgelele, Vulcan, Iscroni, Livezeni, Petroşani.

Pe bancheta de lemn din faţa mea, moţăia Nenea Bibi. Ce ciudat! Îi spuneam Nenea Bibi, cu toate că era şi mai tânăr, şi mai mic în grad ca mine, era locotenentul... Nenea Bibi. Îl găsisem în Lupeni şi îl lăsam tot acolo.

Tenul închis la culoare, faţa de ulceros, mâinile ciolănoase, care se terminau cu nişte degete lungi, subţiri şi nervoase, unghiile vinete dar îngrijite. Aşa arăta Nenea Bibi. Da! locotenentul de infanterie, Nene Bibi, era ţigan.

La Vulcan, din cauza scârţâitului saboţilor, Bibi a deschis ochii. Avea nişte ochi albaştri, de un albastru profund, ochi ce erau puşi în evidenţă de cercul de cărbune ce urma curba pleoapelor, de parcă ar fi fost creion dermatograf. Nici eu nu scăpasem nemachiat, dar scăpasem din Vale. Amprenta Văii Jiului aveam s-o duc în capitală şi aveam s-o port, ca pe un stigmat, suficientă vreme.

..............................................

Cu doi ani la mină, cu o raniţă în spate şi cu două valize în mâini, coboram din trenul ce mă adusese cu fiica mea la Petroşani.

Alinei îi era foame. Până la cursa de Lupeni mai era de aşteptat o jumătate de oră. Eram de şase ore pe drum, mai aveam o oră de călătorie şi gata. Alina se ţinea cu mânuţa ei, de copil de opt ani, de valiza ce aducea cu noi toată averea noastră. Pe spate ea purta un rucsăcel cu cărţi de şcoală, caiete, şi două păpuşi. M-am oprit la bufetul din gară. Mirosul greu răzbătea prin uşa uitată deschisă. Am aşezat valizele într-un loc mai ferit, am rugat-o pe a' mică să nu plece de lângă ele şi am intrat să cumpăr de mâncare. Înăuntru erau; muncitori, soldaţi ce plecau în permisii, ciobani, ofiţeri şi subofiţeri, toţi într-o „haltă de ajustare”, la una mică.

Eram stânjenit. M-am strecurat spre tejghea şi am cerut mici şi muştar.

- Ceva de băut?

- Două sucuri.

Doi ochi albaştri mă fixau de sub o şapcă de infanterist. Am ferit privirea să nu-l oblig pe locotenent să mă salute. Am ridicat comanda şi am dat să ies. Aveam ambele mâini ocupate şi am încercat să deschid uşa cu piciorul.

-La ordin, toalentmajor, am auzit în spatele meu şi ochii albaştri mi-au deschis uşa.

Ne-am aşezat pe valize şi ne-am apucat să mâncăm. Locotenentul ne privea din uşă, apoi s-a apropiat.

-Sunteţi „boboci” în Vale?

-Da, mergem la Lupeni.

S-a prezentat milităreşte, apoi, scoţându-şi şapca şi trecând-o în mâna stângă a pocnit din călcâie, adresându-se Alinei:

-Domnişoară, sunt locotenentul Nenea Bibi, cu cine am onoarea?

Alina l-a privit zâmbind, s-a ridicat, întinzându-i mâna, şi s-a prezentat:

-Alina, dar tu poţi să-mi spui Moţulică, aşa cum îmi spune tata.

Ne-a ajutat la urcat bagajele în tren, ne-a condus până la clădirea comandamentului unităţii militare.

Am lăsat bagajele, pe Alina şi pe Nenea Bibi la ofiţerul de serviciu şi m-am prezentat la comandant. Mi s-a indicat încăperea în care aveam să mă cazez temporar.

-Eşti liber! Mâine la ora 7.oo, în front!

Vocea aceea piţigăiată mi-a zgâriat timpanele. Am salutat şi apoi am dus bagajele la locul indicat. Nenea Bibi a chemat nişte ostaşi şi, cu ajutorul lor, am primit două paturi de fier cu cazarmament complet. A doua zi dimineaţa, după revista de front, am cerut învoire pentru a înscrie copilul la şcoală. Restul zilei am fost liber, ca şi Nenea Bibi. Am hoinărit în trei prin oraş, iar când am ajuns pe unul din podurile de peste Jiu, pe sub care apa neagră curgea vijelios, Nenea Bibi a începu să fredoneze o melodie:

„Câtu-i Lupeniul de mare

Numai două drumuri are,

Unul mere la cantină,

Altul mere jos la mină”.

Apoi, când s-a oprit din cântec, mi-a spus:

-Chiar aşa este. Aici nu te poţi rătăci în oraş că nu ai unde.

Blocurile cu geamurile sparte şi cu uşi lipsă mă înfiorau. A venit seara. Alina era frântă şi a adormit imediat. Eu nu aveam somn. Aeroterma dădea căldură suficientă, dar asta nu m-a oprit să număr oi până dimineaţa...

Au trecut trei-patru zile şi ne-am găsit un apartament într-un bloc la etajul 10, blocul acela cu fum pe scări şi şobolani uriaşi. Luni trebuia să încep un curs de minerit şi de artificieri. Bibi mergea şi el la Petroşani, la examinarea periodică. Alina era la şcoală şi totul părea normal. Bibi fusese miner la minele de cupru din nord; lăutar, subofiţer de muzică. A dorit să ajungă ofiţer de muzică şi a ajuns ofiţer de infanterie.

Nimeni nu vorbea despre motivele disciplinare ce îl adusese în Valea Jiului. Despre comandant circula o legendă cu nişte soldaţi morţi în serviciul de gardă.

Am absolvit cursurile şi am obţinut diploma de miner şi certificatul de artificier, dar până să-mi iau soldaţii în primire, îl asistam pe Bibi la instrucţie. Avea un limbaj aparent grosolan, apelativul „băi bibi” era nelipsit din limbajul lui, apelativ pe care, de regulă, îl însoţea şi cu câte o palmă după ceafa soldaţilor, majoritatea foşti puşcăriaşi. Unii ajunseseră la „diribau”, adică la munci, pe considerente religioase, alţii din cauza lipsei de carte. Unul ceruse singur să vină să muncească la mină, ca să câştige bani, să-i poată trimite mamei, care era bătrână, bolnavă şi singură. Nu reuşise să scape de armată ca unic întreţinător de familie, aşa că era aici, din propria voinţă.

Seara, Bibi ne-a invitat la el acasă, la masă. Locuia într-un apartament compus din două camere, pe Aleea Castanilor, împreună cu un locotenent major căruia i se adresa cu apelativul: „Vilimoş baci”. Am înţeles mai târziu că îl chema în realitate Vilmoş, era căsătorit şi avea doi copii. Bibi nu avea nici nevastă şi nici copii. Bibi era cel mai bun miner şi atât. Adesea îl auzeai:

-Băi, alde bibi, aţi venit aici să munciţi şi în primul rând menirea voastră e să ascultaţi de mine şi numai de mine. Eu sunt mama şi tatăl vostru până la liberare şi după.

Bibi a strigat comanda de aliniere, iar ei au tropăit mărunt din picioare aliniindu-se.

-Drepţi!

După comandă, Bibi a lăsat vocea mai jos spunându-mi în şoaptă:

-Bătrâne, salută trupa.

Bibi a comandat „pentru onor!”, iar eu am intrat în jocul lui. Am trecut în revistă compania şi am salutat energic:

-Bună ziua, soldaţi!

-Să trăiţi toalentmajor!

Ecoul salutului s-a lovit de munţi şi s-a stins, ca o părere, spre muntele Straja.

Printre ostaşi erau şi nou veniţi.

-Băi, bibane, care eşti venit azi? Un pas în faţă, marş!

Au ieşit în faţa formaţiei patru soldaţi.

-Care sunteţi pentru crimă, mâna sus!

Nu a ridicat nimeni mâna.

-Care sunteţi de drept comun? Sus mâna!

Au ridicat mâinile trei inşi.

-Hoţilor, în formaţie, marş!

În faţa formaţiei a rămas un singur soldat, bine legat, cu ten uşor smead, cu ochi migdalaţi şi un pic cam oblici.

-Băi, bibi, tu de ce eşti aici?

-Nu ştiu.

-Cum te cheamă?

Geli Nuri

-Ce neam eşti, mă?

-Tătar, să trăiţi.

-De-aia eşti aici, mă! Şi ţine minte, anul ăsta Ramadanul pică atunci când spun eu! Ai înţeles?

-Da, să trăiţi!

Duritatea şi uneori grosolănia lui cu oamenii din subordine m-a şocat. I-am reproşat lucrul acesta şi mi-a replicat:

-Mă-sa şi ta-su mi i-a dat vii şi întregi. Numai aşa pot să-i dau teferi la liberare.

Toată această aparenţă de duritate ascundea un suflet ce se descoperea numai seara, când ne strângeam la ei acasă şi Bibi ne cânta din vioară. Cu ochii închişi, călătorea, numai sufletul lui ştie pe unde...

Trecuseră circa şase luni de la venirea mea. Nenea Bibi era al doilea tată pentru Alina, dar şi ea îl iubea. Bibi avea grijă ca la planificarea schimburilor să nu fim pe aceeaşi tură, să nu o lăsăm pe Alina nesupravegheată. Uneori, Alina întârzia de la şcoală pentru că se oprea pe drum să vorbească cu soldaţii, se mai ducea la cantina minei, unde mai mereu, bucătăresele îi preparau ceva bun.

Până am aflat de obiceiurile ei ne-am tot făcut griji. După aceea era simplu să aflăm, pentru că dădeam telefon să întrebăm la cantină. Toţi cei aproape o mie de ostaşi o cunoşteau pe fiica mea şi o iubeau. Fiecare avea acasă o soră mai mică sau o fiică.

Într-o zi, pentru că s-a petrecut o dereglare în planificare, eu a trebuit să intru în acelaşi timp cu Bibi în şut. Vili era liber şi a preluat grija fetei. Eram schimbul unu şi nu trecuse mai mult de o oră de când eram în şut. Echipa mea lucra la „răpire”, iar echipa lui Bibi era cu un front mai jos şi lucra la extracţie, în abataje cameră. Când filonul de cărbune este foarte bogat şi gros, atunci lateralele galeriei sunt săpate ca nişte grote şi se extrage cărbunele şi din lateral. În urma exploatării, galeria principală, flancată pe ambele laturi de abataje cameră, arată ca o catedrală.

A venit un maistru miner şi m-a chemat la telefon. Telefonul din subteran arată ca o construcţie grotescă, fiind protejat cu carcase foarte groase, metalice. Comandantul mi-a dat ordin să ieşim din subteran. Probabil că era ceva grav. Am consultat metanometrul, ne-am uitat după şobolani, totul părea în ordine. Am ieşit. În faţa lămpăriei se strânseseră toţi militarii care eram în şut, plus schimbul ce urma să intre.

Bibi cu formaţia lui erau separaţi. Cu aceeaşi voce dezagreabilă, comandantul îi ordonă să intre în subteran, iar el refuza categoric.

-Locotenent! Îţi ordon încă o dată să bagi oamenii în subteran, altfel ajungi la tribunalul militar.

-Eu comand soldaţii mei şi răspund pentru viaţa lor. Am ordonat să nu intre nimeni pentru că va fi explozie.

-Maiştrii au măsurat nivelul şi acesta este în parametri legali.

-Şobolanii spun că nu e adevărat.

Ne-am retras cu toţii, la ordin, cu soldaţi cu tot, în cazarmă.

Bibi era mai negru decât de obicei iar ochii îi scoteau scântei electrice.

Comandantul l-a pedepsit cu arest, iar doctorul, prieten cu noi, nu a dat aviz favorabil pentru executare.

Violonistul infanterist, minerul cu vechime, a doua zi trebuia să meargă la Petroşani, la primul secretar la birou, unde îl va aştepta un procuror militar.

Nea Bibi le explicase că metanometrele nu indicau corect nivelul de metan şi el a decis să nu se intre în subteran pentru că şobolanii părăsiseră abatajul.

În biroul acela cât o sală, în capătul mesei de consiliu, Bibi dădea declaraţii la cererea procurorului militar.

După declaraţii, la ieşire, urma să fie arestat.

Eu cu Vilmoş stăteam în faţa sediului primului secretar plimbându-ne agitaţi pe trotuarul murdar. Paznicul ne privea, cum Vili fuma ţigară de la ţigară, sudându-le, iar eu îmi sugeam sângele de la degetele ale căror unghii le rupsesem cu dinţii. Am intrat în vorbă cu el şi am aflat că fratele lui lucra la noi la lămpărie.

În stradă, un ARO cu gratii, aştepta să-l ia pe Nea Bibi.

A sunat telefonul în cabina paznicului. Acesta vorbea precipitat şi l-am auzit cum întreba dacă sunt şi morţi.

A ridicat mâna spre noi şi ne-a făcut semn să ne apropiem. Am mărit pasul şi pe când el termina de vorbit am ajuns.

-A fost explozie la mină! A explodat abatajul cameră în care ar fi trebuit să fie locotenentul vostru.

Inima îmi tresălta de emoţie, dar nu îndrăzneam să mă bucur. Abatajul era gol, dar nu ştiam ce avea să se întâmple cu Bibi al nostru.

După o jumătate de oră, Bibi a ieşit urmat îndeaproape de procuror.

Bibi l-a salutat excesiv de politicos şi de milităresc, a făcut stânga-mprejur ca la paradă şi a venit la noi.

-Nu a murit nimeni. Ostaşii mei trăiesc! Şobolanii şi-au făcut datoria!

Tot acest şir de amintiri m-au făcut să lăcrimez.

.............................................

Trenul plecase din Livezeni şi se apropia Petroşaniul. Bibi a deschis ochii şi m-a privit atent.

-Să nu-mi spui că-ţi pare rău că pleci!

Am coborât în gară şi Bibi ne zâmbea larg. Privind-o pe Alina, albastrul ochilor lui a tremurat ca o undă atinsă de vânt.

A început să fredoneze în surdină un marş muncitoresc ce-l auzeam mereu la staţia locală:

„Voie bună, gânduri bune,

Noroc bun, noroc bun,

Ţării cât mai mult cărbune,

Noroc bun, noroc bun.”

Am urcat în trenul ce era tras la peron şi, la plecare, Nenea Bibi ne-a dăruit o casetă audio.

Trenul a fluierat şi s-a pus în mişcare.

-Noroooc buun!

Acasă am ascultat caseta pe care Bibi interpreta la vioară Concertul pentru vioară nr. 5 K219 de Mozart.

VIOREL GONGU

Featured

PIRANHA DE BAHLUI

Ce o să citiți mai departe și ce veți fi puși să cunoașteți, nu găsiți pe toate drumurile...

Gabriel Mihaila Sat, 03/09/2024 - 14:14
EL SALVADOR SE SALVA! SLAVA!

Presedintele El Salvador respinge elitele si reconstruieste tara

Ce se întâmplă dacă un președinte al unei națiuni s-ar ridica radical împotriva elitelor malefice și s-ar reconstrui națiunea, astfel încât oamenii să prospere?

Gigi Petrovan Mon, 02/26/2024 - 06:19
„LA MIEZUL NOPTII VA CADEA O STEA!”

Acest lucru nu s-a mai întâmplat pâna acum... si va schimba totul!

Niciodată până acum nu a existat o asemenea manifestare a întunericului pe Pământ.

Gigi Petrovan Sun, 02/25/2024 - 08:53
POPA GÂDEA PREDICA APOCALIPSA LUI PUTIN

MOTO: „La Gâdea la poart

Gabriel Mihaila Sat, 02/24/2024 - 14:48
FENOMENUL DAN PURIC

Un vechi proverb spune „fă-te trate cu Dracu până treci puntea”. Evident, dracul o păzește și nu lasă să treacă decât pe cine vor mușchii lui. Prin urmare ne-am înfrățit cu SUA, UE și NATO.

Gabriel Mihaila Thu, 02/22/2024 - 09:53
TEMA DE DIRIGINTIE – DAVID SORENSEN

Are omenirea nevoie de o alta pandemie, pentru binele nostru?

lucru poate suna îngrozitor, dar

Gigi Petrovan Tue, 02/20/2024 - 08:02
DIFERENTE

S-au tăvălit în chinuri „deontologii”, de ziceai că îi exorcizează popa de la Tanacu, după interviul pe care

Gogu Orlando Thu, 02/15/2024 - 11:45

INTROSPECTIE

Ce mi-aș spune dacă aș fi cel mai bun prieten al meu?

Cu siguranță, mi-aș spune adevărul, pentru că mi-aș vrea binele dezinteresat.

Tags