Să calci pe ghiocei, e ca o blasfemie, să plângi cu ochii mei e doar o simfonie
A lacrimii de jad, ce-și face loc prin dune, din irișii ce cad pe margini de genune...
Să dai cu pietre-n flori e un păcat de moarte, să-mi dai mereu fiori, când ești tot mai departe.
E doar un joc absurd, partidă fără miză, în care râd și zburd într-un decor de criză...
Să râzi când eu jelesc în versuri fără rimă, e doar un gest prostesc, dacă nu chiar o crimă...
Să crezi că ești mai bun, decât însăși clemența, e semn că ești nebun cu toată indulgența...
Să crezi că ești stăpân pe verdele pădurii e o dovadă-n plus că ești adeptul urii
Și când din țevi de tun, trimiți mesaje dure, e semn că un taifun liniștea-o să ne fure...
Când mă ataci perfid, cu rictus fals sub mască, eu, cum să te desfid, când un mormânt se cască
Și liniștea îmi furi, din toane de sminteală, că nu mai poți să-nduri atâta picoteală...
Vrei nume de erou demonic fără milă, că de atâta pace ți s-a făcut cam silă...
Și parcă n-ai nimic și vrei să ai o lume întreagă într-un dric, ca să o poți supune...
Și eu, cum să te-aștept cu pâine și cu sare, când tu-mi trimiți în piept ghiulele la hotare?
Păcat că ai uitat, că ești la fel ca mine, cu Dumnezeu jurat, deloc nu-ți va fi bine...
Nu ești tu înțelept și mai presus de lege, iar eu știu să aștept pe sfinți, să te renege...
Și-ngenuncheat de răul propriei nebunii, chiar de te rogi, Satană, nicicând n-ai să învii...
VIOLETTA PETRE
