Și totuși, mi-e frică de moarte și totuși poftit-am să mor,
Mi-e teamă că plec prea departe și n-am să mai știu că mi-e dor...
Și nu am făcut rezervare în cer... m-am gândit prea târziu
Că totuși, se moare-n picioare, când sufletul e încă viu...
Și totuși, mi-e frică de moarte, că înspre neunde mă duc.
E raiul și iadul ca-n carte, sau doar un altfel cuib de cuc?
Măcar de aș ști că sunt îngeri și mama va fi printre ei.
Când, Moarte, îmi tuni și îmi fulgeri, cu ceata-ți de draci și mișei...
Sunt moartă și-aici în poeme și nu-mi mai doresc mai nimic...
În mine-i o rană, ce geme în scâncet de osii de dric...
Aștept să-mi răsune un clopot, furtuni sunt destule-n altar,
Să-mi cânte prohodul pe strune cu-arcușul iubirii, măcar...
E cerul minciună frumoasă, prea mare-i să fie ceva
În care-n afară de coasă, mai sper să m-aștepte o stea
De unde în nopți iluzorii, să pot să privesc spre pământ.
Să văd cum răsar tainic zorii, pictându-și albastru-n Cuvânt...
Și dacă acolo nu-s toamne și pot să mai zbor, când mi-e dor,
Tu, lasă-mă vinerea, Doamne, acasă, un pic, să cobor!