Ieri am fost la psihiatru. #viatameaeominune
Pentru că mi-a expirat permisul de conducere dă fro' 3 ani și pentru că pandemia nu m-a ajutat în niciun fel cu privire la prelungirea lui prin efectul ordonanțelor vieții, mi-am luat inima în dinți, am pus mâna pe telefon și mi-am făcut programare la preschimbare.
E, si n-am apelat la metoda clasica, aia prin care cunoști pe cineva, achiti contravaloarea si vine fișa medicala fara deranj la omu' aflat in nevoie.
Mă înființez la orele 9 dimineața la clinica vieții, trec prin circuitul dezinfectării mâinilor, măsurării febrei de 33,5 de mă și mir că's vie și nu țeapănă și rece, și iacătă-mă-s postată in fața primului cabinet din listă.
Psihiatrie. În fața mea, la rând, trei persoane. Instinctiv mă uit la ceas. 9 si douăzeci.
Ușa cabinetului, larg deschisă. Psihiatra, pe scaun la birou, intervieva pacientul aflat pe scaun în hol. Că dacă și-a luat pastilele, că de ce n-a răspuns la telefon pe 15 ianuarie, că tratament pe două luni, că dacă a mai avut nush ce episoade, ca referatul i-l dă pe 1 aprilie, că următoarea programare, că viața mea nu mai știu ce înșira acolo.
Mă uit de jur împrejurul meu si realizez că oamenii evaluați după privire, după mișcări și după reacții, aveau bieții de ei probleme.
Și eu asistam la o lecție deschisă, cu ușa deschisă de „psihiatrie aplicată”.
Nu-i nimic, îmi zic, am răbdare. Pot. Duc. Nu mă dau în stambă. Se face 10. Același pacient continua să răspundă la întrebări. Acu' ce să fac? Intru si eu în viața omului. Aflu cum îl cheamă, câți ani are, numărul de telefon, tratamentul, simptomele... d-astea...
- Episoade violente ați mai avut? întreabă prețios dna doftor... „pisi...atru”.
Omu' se uită pe sub ochi și zice că nu.
La un moment dat trece un cunoscut pe lângă mine. Se oprește în loc, mă salută, se uită spre cabinet și mă întreabă cu voce tare ducând sugestiv mâna cu degetul arătător în mișcare circulară la tâmplă.
- Ești la psihi?
Până să răspund eu că nuuuu, sunt alături la Interne, pacientul intervievat se bagă prompt în discuție:
- Dânsa e ultima persoană!
Ridic ochii rușinată spre cunoscut și-i răspund stins:
- Fișa auto...
- Succes, îmi zice, și se depărtează zâmbind conspirativ si complice.
Pe la 11 jumate îmi vine rându'. Mă ridic hotărâtă, mă proțăpesc în fața cabinetului și zic cu emfază:
- Pot să intru și să închid ușa?
- Dacă asta vă ajuta și vă face bine, puteți. Dar mergeți în fund, pe scaunul ăla.
Si continuă. Cum mă cheamă. Că n-am programare.
- Doamna doctor, eu sunt cu o fișă auto, zic, plină de normalitatea planetei întregi.
- Și asta vă scutește de probleme? replichează scurt si abrupt.
Ne privim fix in ochi preț de câteva secunde. Parcă ne înfruntam.
- Luați tratament psihiatric, mă întreabă. Si peste mine dă simțul umorului. Și-i răspund că încă nu. Ei aș, atât mi-a trebuit.
- Anticipați că veți avea nevoie curând?
Zic în mintea mea, hait!, femeia e serioasă. Să fii matale sănătoasă bre, câți anticipăm asta.
Mă pune dracu' sa-i spun ca juma' de planetă, poate chiar mai bine, are nevoie.
- Și considerați că faceți parte din jumătatea de planetă de are nevoie?
„Nuuuuuuu domnișoarăă, nuuuu, io fac parte din jumătatea ailaltă, pe care trebuie să o priponiți voi, psihiatri. Cu lanțuri.”
Mă mănâncă undeva și-o arunc iar.
- Numai Dumnezeu știe, doamna doctor!
- Sunteți mistică? prăvălește următoarea întrebare.
- Sunt ortodoxa! i-o dau și eu ca la fazan si o blochez.
Mă privește suspect, în timp ce făcea ochii mici pe sub viziera așezată peste mufă.
„Asta-i mai nebună ca mine și n-are simțul umorului. Potolește-te Tarău, ca devii inaptă rapid.”
Câți ani aveți? Peste câteva zile fac 49. Eu v-am întrebat câți aveți acum, nu peste câteva zile!!!
Bine doamnă, 48 de ani, 11 luni și 2 zile!
Iar mă privește ciudat. Aș fi râs. I-aș fi zis vreo două, i-aș fi tras un colind în limba hindi, numa' să- i arăt cum e cu nebunii.
Vă drogați? Cânepă indianăăă! îmi suna în cap... nu doamnă! V-ați drogat vreodată? Ntzuuu... dormiți bine? Daaaaa. Maxim. Numa' până pe la 3 dimineața. După aia mă trezesc de frică să nu ratez răsăritul.
Aveți impresia că vă urmărește cineva? Aci' m-a nimerit. Ce sa-i zic? SRI-ul, Mossadul, MI5, NKVD... poate chiar DIICOT-ul, din cauză de cânepă indiană.
Auziți voci? Mă, parcă începuseră să mă nimerească toate. Cum să nuuu?! Vocile sunt viața mea. Nu numa' că le aud! Vorbesc cu ele, ne consultăm, îmi răspund...
Vă enervați? Nuuuu. Cum draq să mă enervez. Nu. Io sunt alfa si omega. Numa' de vreo 50 de ori pe zi.
- Ca orice om doamna doctor!
- Și ce faceți când vă enervați? Apăi ce să fac? Dau foc, sparg, rup, demolez, pun cuie dă zece pă șosea, zbier, țip... d-astea... aci' trebuia să spun adevăru'....
- Aveți sau ați avut condamnări penale? Eeeeeee, aci' m-am enervat. Capăt curaj si o întreb care este relevanța întrebării. Mă privește din nou si zice: Niciuna.
Mă ridic în picioare, puțin ofuscată și-mi spune că trebuie să-mi reprim furia. Mă așez înapoi si o privesc așa, așezată, calm, optimist chiar, aproape să-i ard una.
O văd cum începe a scrie pe fișă.
- Veniți sa semnați aici. Arunc ochii, scrie Apt, mi se drapelează. Pune parafa, îmi întinde fișa, dau să o iau, o mai ține preț de câteva secunde, eu trag, ea ține... și zice:
- N-ar strica o programare....
DANIELA TARAU
