MOTTO: „Filmul tentativei de sinucidere a lui Adrian Năstase arată că medicii de la ambulanță au fost chemați la imobilul din Zambaccian pentru a interveni la «un bărbat de peste 60 de ani căruia i s-a făcut rău» acesta dovedindu-se a fi fostul premier, care tocmai se împușcase în gât... Glonțul a intrat din partea stângă a gâtului, prin mușchiul sterno-cleido-mastoidian. Mai departe a atins cartilagiul tiroidian, din care a desprins o bucățică. A trecut apoi prin mușchiul sterno-cleido-mastoidian din partea dreaptă a gâtului, foarte aproape de vena jugulară, pe care însă nu a atins-o. A ocolit clavicula producând leziune cutanată la acest nivel și a ieșit prin mușchiul deltoid drept. "
(STIRILE PROTV.ro , 21 iunie 2012)
.....................................................................
De-a pururea şi-o zi… Aceasta este o expresie care-mi place mult şi, privind retrospectiv, cred că pentru fostul premier al României acea zi în plus peste eternitate, este tot timpul care i s-a dat din 20 iunie 2012, până la sfârşit…
Am ţinut minte totul; peste întâmplările dramatice care veneau în cascadă, îmi amintesc perfect o senzaţie explicită de pericol iminent, sentimentul că pragul dintre ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate, fusese trecut.
Seara, în jurul reşedinţei din Zambaccian, am văzut stolul de vulturi hoitari, dezgustători, planând în cercuri largi…toţi aveau la gât fulare din care picura sos de roşii…Jos, hienele cu camere de filmat şi microfoane, căţărate pe garduri, înfometate, cu dinţii clănţănind. Niciunul dintre ei, cei de sus sau cei de jos, nu părea să fie capabil de a face diferenţa între un SPLENDID INOROG şi o MÂRȚOAGĂ …pentru festinul la care fuseseră chemaţi, diferenţa nici măcar nu părea importantă…
Deseori, în discuţiile din ultimii ani, aud că nu mai este mult până când vom ieşi pe stradă şi-n jurul nostru va fi o lume pe care nu o cunoaştem, străină nu pentru că nu-i ştim faţa , ci pentru că ne desparte de ea, definitiv, cenzura unor trăiri atât de diferite …în noaptea de 20 iunie 2012 eu am văzut această lume alienată, coşmarul pe care tot încercam să-l împing către marginile universului meu, mişcându-şi agitată terminaţiile nervoase rudimentare în poarta casei din Zambaccian, reală, gelatinoasă şi tangibilă.
În 21 iunie 2012 am căutat pe net să văd dacă există un blog al lui Adrian Năstase; l-am găsit, dar nu am înţeles dacă va mai fi activ. În 22 iunie am încercat să pricep cum funcţionează un blog - și am aflat că 22 iunie e ziua de naștere a lui Adrian Năstase .
În 23 iunie am îndrăznit să scriu câteva cuvinte, după 30 de ani de tăcere călduță, în care încercasem să mă conving că scrisul nu a fost pentru mine decât un puseu de febră adolescentină. A ieşit un text prost, incomodat de autocenzură - nu ştiam dacă pot să scriu aşa cum doresc sau pentru “postări ”este nevoie de o manieră anume…
Şi nu ştiam atunci nici dacă ajută… dacă solidaritatea, empatia, omenescul, pot trece dincolo de zidul unei închisori sau rămân la cabina-poartă…
……………………………………………
Mă gândesc că sunt puţini aceia cărora Dumnezeu le-a îngăduit să se nască de două ori, așa cum a hotărât pentru Adrian Năstase; dar cred că, dacă ne uităm atent, această îngăduinţă este întotdeauna UN MESAJ.
Și pentru acela, și pentru noi...