„Arunci sublimul peste noi şi benevol mă încovoi,
ca să mă plec, Poete,
Că, nu ştiu altcumva, să-ţi spun câtă lumină eu adun
în braţe violete...'”
Şi ce izvoare despleteşti în zbor de fluturi nefireşti,
cu ţipete de-o clipă,
Ca şi cum viaţa s-ar opri în braţele cu poezii,
din sfânta sa risipă.
Mai dai o vină pe-un păcat şi calcă luna pe oftat
ca pe o piatră rară,
Atârnă greu un gând ascuns şi parcă nu e de ajuns
să-l ştii pe din'afară,
Ca pe-o obsesie de ''nu'', când ai cu cerul rendez-vous
şi-ţi ninge cu blesteme.
Un ''da'' sfios şi recurent îşi pune-amprenta pe prezent
şi, vai, cum, versul geme!
Şi-n ce vâltoare te despoi de un suspin pictat în doi,
pe-un fir de păpădie,
Şi curge vers din răni de noi ca ploaia verde din zăvoi
şi alb de iasomie...
Nu este chin mai blând şi drag ca morbul scribului pribeag,
ce-şi rupe din mândrie
Şi-mparte plăgi din trupul său, (ce jertfă-a propriului călău!),
în pâine purpurie...
Prea mult amar şi, ce bizar se scutură ca un hoinar
de drumurile toate
Şi face un popas prelung, cât poeziile-i ajung
pe ziduri de cetate.
Nu-i niciun paj cu pieptul gol, el singur îşi arogă-un rol
de paznic de vocale,
El, luptărorul-nsingurat, îşi face iglu şi palat
din farse lexicale...
Şi dacă, ne-nţeles te stingi în pânza albă de paingi,
ca-ntr-un arest pe viaţă,
Învaţă să priveşti pasiv, când nu ajungi la rogvaiv
prin nopţile de ceaţă!
Un solitar cu visul frânt e răstignit în legământ
pe-o margine de lume,
Cu poezia, (ce blestem), în care te gonesc şi chem
dar nu te strig pe nume...
Arunci sublimul peste noi, vindecătoare stea de ploi,
cu lacrimi de mătase,
Ca şi cum haina ţi-e prea grea, mai rupi un colţ de catifea
de pe-un morman de oase.
Şi-mbraci în simfonii de rai un scâncet mov de păr bălai,
ce-aşteaptă vindecare,
La poarta iadului din noi, unde umilă mă-ncovoi,
o biată cerşetoare...