Poezia se strecoară ca un cântec de vioară...
Sorb din vise elixirul delicioaselor iluzii, încrustate în sinapse de moștenitori vetuști.
Lacomă ca o flămândă ce-a gustat numai confuzii, lângă „drimeri” de ocazii, nătărăi, la minte-nguști...
Gusturi searbede, de vinuri oțețite de blesteme ce-mpânzesc iubiri curate cu otravă și venin
Îmi îmbată poezia de la prima-nghițitură, scuip din versuri năucite și la îngeri mă închin...
Trece-o muză elegantă prin mulțimea de lunatici, răsfirându-și plete blonde peste sânii plini și goi,
Inși, din cramele lui Bachus, o ademenesc nemernic, să o-nlănțuie impudic într-o mare de noroi...
Și din locul meu de pândă, unde nu mă văd bețivii, scot un vers cu ritm sagace și țintesc agonizant,
Muza-mi intră-n poezia ce-mi înoată iar, prin sânge și nevătămată-mi cântă pe al iambului versant...
În amurgul ce mă-mbie la o cină de poeme, mă abandonez în brațe iluzorii și visez
Că sunt stihul tău de veghe, dintr-o noapte fără stele și cu graiuri inedite, inima îți tapițez...
VIOLETTA PETRE
