E tristă iarna asta de-atâta neninsoare,
Ca o greșeală-n care-am stat și doare.
Oare ce preț necugetat se pregătește
Pentru natură, oameni și poveste?
Așa de rar ne este dată starea
De calm curat,
Ce zvârle-n zări chemarea
Încât, de-s ceasuri rele sau de-s bune,
Lăsăm doar glasul sorții să răsune...
Și-ncremenim când el nu se aude...
Eu, fără suflet nu mai am contur,
Făr'de iubire, Doamne, nu mă-ndur,
C-atâta știe sufletu-mi umilul:
S-arate-n gesturi că-și respectă stilul.
De-i vrea să ne mai plângi cu jale
În hotărârea Ta strălucitoare,
Eu voi dori ,că sunt în stare
Să fiu zăpada ta cea moale!
Și mult iubindu-Te aș vrea, prostește,
Să te îndemn și să te rog: Privește!
Cum sub atingerea gingașului meu fulg
Ți-a tresărit o geană viețuită-n gând
Și vei întoarce iar zăpada
Din cerul ofilit de ploi,
S-acoperim cu alb grămada
Durerilor săpate-n noi!
CATI LUNGU
