Istoria, totuși, nu poate fi ținută prea mult timp sub preș: mai devreme sau mai târziu adevărul îngrămădit acolo va ieși la suprafață.
Iată că zilele acestea, în plină conflagrație, când tensiunile între țările europene cresc din pricina crizei energetice, președintele Poloniei - unul din cei mai mari și mai vocali susținători ai cauzei ucrainene (numai fostul prim ministru al Marii Britanii se poate compara cu el) - a cerut conducerii Ucrainei, probabil chiar președintelui Zelenski, să recunoască faptul că naționaliștii ucraineni, mulți dintre ei deveniți azi eroi naționali ai Ucrainei, au masacrat peste 100.000 de polonezi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Genocidul făcut atunci are adânci cauze istorice, cauze care coboară până în perioada în care cea mai mare parte din actuala Ucraina s-a aflat sub ocupația lituaniano-poloneză, dar și în perioada Revoluției din Octombrie, precum și în perioada deceniului al patrulea al secolului douăzeci, când în regiunea ucraineană Volânya ocupată temporar de polonezi, a avut loc așa numita politică de „pacificare etnică” (de fapt, de epurare), când, prim măsurile luate de guvernul de la Varșovia, numărul școlilor cu predare în limba ucraineană s-a redus de la 440 la 8, iar aproximativ 100 de biserici ortodoxe ucrainene au fost distruse, iar altele, circa 150, au fost trecute forțat la cultul romano-catolici. Tot atunci, bibliotecile ucrainene au fost incendiate de grupuri de tineri polonezi, iar populația terorizată.
Replica a venit în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, când Polonia vestică a fost ocupată de Germania nazistă, iar estul Poliniei de Uniunea Sovietică, inclusiv Volânia. Primele atrocități s-au soldat cu deportări în Siberia și asasinate în masă, înfăptuite de NKVD (masacrarea ofițerilor polonezi căzuți prizonieri de la Katyn și Harkov etc.) Desigur, aceste atrocități nu pot fi puse pe seama ucrainenilor, ele au fost făcute la ordinul lui Stalin și a acoliților săi.
Istoria a avut însă cursul pe care l-a avut: în iunie 1941, armata germană a invadat URSS-ul, când și provincia Volânia a fost ocupată de naziști. Odată cu schimbarea regimului, au urmat noi valuri de arestări și violențe de data asta din partea nemților. Atunci, pentru a-și putea apăra interesele, ucrainenii din regiune au început să-și formeze propriile grupuri de rezistență, care s-au implicat la început în acțiuni de gherilă, împotriva germanilor, dar care s-au radicalizat și au început să hărțuiască populația civilă poloneză. Grupându-se în unități paramilitare ultranaționaliste (UPA), forțele radicale ucrainene au început să atace, începând cu anul 1942, populația minoritară poloneză în acțiuni ample de „curățare” a Volâniei, de către trupele lui Bandera dar și de alte grupuri paramilitare. Au avut loc atunci mai multe atacuri în care au fost masacrați sute de civili polonezi.
Masacrele au luat amploare între anii 1943-1944, când furia revanșardă a trupelor UPA – după cum mărturisește istoricul englez de origine poloneză Norman Davies - „s-a îndreptat împotriva polonezilor neajutorați (...) Satele au fost incendiate. Preoții romano-catolici au fost uciși cu securea sau răstigniți. Bisericile au fost incendiate cu toți enoriașii în ele. Ferme izolate au fost atacate de grupuri înarmate cu furci și cuțite de bucătărie. Au fost tăiate gâturi. Femeile gravide au fost străpunse cu baionetele. Copiii au fost tăiați în două. Bărbații au fost prinși în capcană pe câmp și cadavrele au fost abandonate acolo. Făptașii nu puteau determina viitorul provinciei. Dar cel puțin puteau face ca acest viitor să fie unul fără polonezi. Ei au ucis între două sute de mii și un sfert de milion de polonezi.”
E posibil ca cifra avansată de istoricul Norman Davis să fi fost exagerată. Astăzi se vorbește de circa 100 000 de victime. Dar probabil că și aici, ținând cont de popularitatea de care se bucură azi Ucraina, cifra să fi fost minimalizată. Dar nu contează aici doar cifrele, ci și sagacitatea cu care au fost ucise victimele. Se vorbește de baionete împlântate în pântecele mamelor gravide. De copii tăiați în două. Cu ce? Cu joagărul sau cu toporul? Pe lângă polonezi, trupele UPA au ucis la grămadă, și ruși, și evreii, și unguri... Atrocitate de care au dat dovadă trupele paramilitare ucrainene conduse de Bandera, i-au speriat până și pe naziști.
Revenind acum la declarația președintelui Andrzej Duda, ea vine într-un moment în care între Polonia și Ucraina s-a produs o apropiere la care nu a visat nici una dintre părți.
Duda pare să fi deschis cutia Pandorei a evenimentelor istoriei recente, o cutie din care au început să se reverse și alte orori îngropate undeva la suprafața sau în adâncul conștiinței colective. De fapt, el a arătat doar capul hidrei, și a închis cutia la loc.
Gestul său trebui privit drept al unui om curajos, pe care nici prezentul, nici trecutul nu-l sperie. El nu are un caracter revendicativ. Ci, dimpotrivă, aș spune. Președintele Poloniei e conștient de faptul că un acord de prietenie dintre două popoare nu se poate baza pe falsificarea sau vopsirea istoriei în culori călduțe, emanând un fals optimism, ci doar prin asumarea adevărului și a atrocităților înfăptuite atât de polonezi, cât și de ucraineni. Fără un astfel de act, orice tentativă de apropiere ar fi fost sortită eșecului. Realitatea ne învață că rănile și frustrările istorice nu se vindecă decât atunci când pui sare pe ele. Ele ustură cumplit națiunile. Nu le putem obloji altfel decât expunându-le la lumina necruțătoare a adevărului. Fără o astfel de asumare, nici un pact nu va prinde viață. Căci sub el, va musti puroiul.
Va fi interesant de urmărit cum va reacționa la astfel de declarații președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski...
Și Ucraina, la rândul ei, are multe lucruri de reproșat Poloniei. Aceste atrocități are trupelor UPA au avut un greu substrat istoric. E vorba atât de epurările făcute de polonezi în perioada ocupației, cât și atrocitățile mult mai crunte înfăptuite de stăpânii polonezi în perioada Uniunii Statale Lituaniano-Poloneze, când o mare parte din teritoriul Ucrainei s-a aflat sub această stăpânire. Panii polonezi s-au purtat atât de nemilos și de arogant față de ucraineni, în special față de cazaci, încât rănile de atunci se vindecă abia azi.
Azi, când relațiile dintre cele două țări au ajuns într-un punct în care se vorbește despre crearea unui stat federal polonezo-ucrainean (poate și lituanian), o astfel de reuniune nu poate avea loc fără o asumare a tarelor trecutului istoric.
În acest sens, pasul făcut de președintele Poloniei trebuie privit ca pe un act extrem de responsabil. Astfel de cerințe, ar trebui să vină, chiar în contextul războiului, și din partea altor state, inclusiv din partea României, tocmai pentru creare unui climat de vecinătate bazat pe adevăr, nu pe cocoloșirea lui.
Căci, iată, dacă facem o scurtă analiza faptelor petrecute la mijlocul secolului douăzeci, vom vedea că ele tind să se perpetueze în timp. Astfel tratamentul discriminatoriu al autorităților poloneze din perioada anilor 1939 – 1940 asupra ucrainenilor, tinde să devină un model pentru tratamentul pe care ucrainenii îl acordă azi minorităților din țara lor.
În plus, am mai putea vorbi și despre tendința de falsificare a istoriei. Și aici aș da doar un singur exemplu : scoaterea din piața publică a plăcii memoriale privind atestarea de către voievodul Alexandru cel Bun a orașului Cernăuți, eveniment care s-a produs chiar în timpul memorabilei vizite a premierului Ciucă și a președintelui PSD, Marcel Ciolacu, la Kiev. Din păcate, astfel de gesturi nu pot fi trecute cu vederea. Falsificarea istoriei nu poate crea un climat propice unei vecinătăți de durată. Mai devreme sau mai târziu, nemulțumirile adunate vor răbufni la suprafață.
Făcând o introspecție în trecutul lor apropiat, autoritățile ucrainene ar putea realiza faptul că nimeni nu-i curat în fața istoriei și ar medita mai mult asupra prezentului și mai cu seamă al viitorului pe care-l au de construit în țara lor...
NICHITA DANILOV
