Niciunul dintre nepoți nu s-a bucurat de dragostea bunicii! Prea fusese lovită de soartă și grijile ce le-a avut pentru a aduna zestrea celor șase fete ce se voiau măritate, o făcură acră și avară. În 1937 a murit bunicul, prins între tampoanele a două vagoane, accident de muncă ce o făcu beneficiara unei pensii minuscule, noroc că avea arenda băii ceferiștilor, iar feciorul cel mare, Gheorghe, avea remiza restaurantului din gară. Și ca cele înscrise în soartă să se împlinească, în 43 a mai primit scrisoare de la armată că cei doi fii, Gheorghe și Constantin, au fost dați dispăruți la Cotul Donului și în 45, la întoarcerea din refugiu de la Prunișor, ea a murit bolnavă de tifos, ca și fata cea mică, Constanța. Unica ei preocupare era de a scrie la Crucea Roșie Internațională, de unde primea răspuns că nu se știe dacă fii ei sunt morți ori prizonieri și de a pune leu peste leu pentru a cumpăra loturi de pământ în Lunca Pașcanilor.
Pământurile sunt acum fund de lac de acumulare, sub apele Siretului și tot ce rămase după ea, au fost doar două corpuri de casă și vrei 0,5h de grădini. Până și banii - și nu erau puțini, pe care îi ținea într-o geantă neagră din piele, de care nu se despărțea niciodadă - îi fură furați în spital înainte să moară.
Despre soarta celor doi unchi dați dispăruți am aflat anul trecut, prin bunăvoința atașatului militar de la Moscova. Enache Constantin - mort la Cotul Donului în 1943; Enache Gheorghe - mort în prizonierat în 1944.Acum bunică, de există o lume de „după”, îți spun și dumitale ca să știi și să ai liniște. Și să mai știi c-am împărțit colivă binecuvântată în biserică și am aprins lumânări și pentru matale și pentru ei. Un pui de vișin, din vișinul din care nu mă lăsai să mănânc decât din vârful lui, că de la poale mâncai matale, rodește acum în curtea mea. Și tot de la poale mănânc și eu, că sus nu am putere să ajung.
NICOLAI GANCERENCO
