Sfarșit dă octombrie. Toamnă târzie. Peisaj dă basm. Nițel friguț dimineață.
M-am trezit la 5 jumate, cu ochii lipiți m-am cărăbănit în bucătărie, să fac cafeaua.
După fro' 5 minute de zdrang-bang în căutarea ibricului și-un deșt de la piciorul drept plângând tăcut pe prag, am reușit, șifonată ce-i drept, să am cafea în cană.
Știți voi ce mișto e la 5 dimineața să-ți bei cafeaua în bucătărie, într-o liniște desăvârșită, tu cu gândurile tale și alea razna oricum, ruptă de orice fel de realitate, sorbind licoarea caldă cu picioarele pe masă? Știți???
Ăsta e timpul meu de glorie. Că după aia se trezește Dreapta și urlă după pliculeț, se trezește Bibica și intră în protest după Aptamil, fără să mai pomenesc de gașca din mansardă abonată la sacul de boabe.
Mi-am pus un halat gros pe mine, șosetele dă lână făcute de mama, că nah, de frica facturii de gaz caloriferele merg preferențial. Numa' în dormitoare.
Și cum stăteam io așa meditativo-contemplativ bucurându-mă încă de viață, mă întrebam dacă scot fum sau ies aburi din gură generați de finalul ăsta superb de octombrie.
Ăsta-i singurul moment al zilei când simt că-s om. Când nu deschid televizorul, neam! Să aud cum rage câte unu' despre te miri ce.?! Când nu mă interesează dacă avem guvern sau nu, dacă avem antivirale au ba, dacă ne vaccinăm sau nu și alte bazaconii din gama asta.
Și-n starea asta de desăvârșire spirituală veni peste mine drama. În timp ce se auzeau niște cocoși cântând departe, două muște au prins a bâzâi draconic. Două muște mă!!!
În prag de noiembrie. Două muște nenorocite, care n-au nici o utilitate pe lume, vorba lu' copchilu' ăla, Pârgaru, parcă așa îl cheamă, două muște nenorocite s-au găsit să-mi zdruncine din temelii sistemul nervos.
Întâi am zis că le ignor. Că nu mă pot dovedi pe mine două muște în plină bâzâială.
Ba daaa!!! Se poatee! Și le iesee!!! Minute în șir am rezistat eroic. Am înghițit în sec până n-am mai putut. După aia am trecut la represalii. Țopăiam prin bucătărie ca alte minuni sărind în sus și bătând din palme frenetic. Gestu' ăla de a prinde muște...Ba chiar am lipit câteva palme zdravene pe pereți până mi s-or umflat și s'or făcut ca ouăle roșii.
Starea de nervi s'o articulat perfect cu bâzâitul muștelor și dorința lor nebună de a-mi intra în ochi.
M-am repliat corespunzător și-am cumpănit realizând grozăvia. Băi nene, astea mă atacă la mine în casă. Să fi văzut cum executau picaje și ridicări de la sol de ziceai că sunt în plin Second war world, ofensiva din Apus.
Strateg mă fac, lume, strateg! Am deschis geamu' și ușa. Frig ca pe linia Stalingradului.
Și-mi zic că tre' să le scot din bucătarie. Le momesc adică. Produc o busculadă și le atrag în cursă.
Întram și ieșeam din casă ca la ospiciu. Ale naibii se opreau în ușă. Li se schimba bâzâitul când mă vedeau tremurând în mijlocul curții. N-aș vrea să-mi imaginez cum m-ar privi vecinii dacă m-ar vedea la 6 dimineață agitând paleta de covoare deasupra capului cu ochii roșii și bale la gură de nervi.
După fro' 15 minute pe una am dovedit-o. Stătea pe umăru' meu și îî simțeam răsuflarea în ceafă. Si atunci am zbughit-o rapid afară trântind ușa după mine gata să o scot din țâțâni. Le-am destructurat echipa! Cu una mă bat mai ușor, mi-am șoptit zâmbind draconic.
Am rămas în curte minute bune să sărbătoresc victoria. Cam până mi'or înghețat degetele.
Am privit stânga-dreapta, mi-am asigurat spatele am smuls ușa și-am pătruns în casă ca un brav soldat rănit, întors pe front pentru bătălia finală.
Cu-o mândrie fără margini m-am așezat dreaptă pe scaun, cu umerii trași către spate în așteptarea atacului. Că doară nu eu am cotropit. Io numa' îmi apăr sărăcia nevoile și neamu'...
Câteva momente de liniște m-au convins să bag o gură de cafea călduță.
Din cană, răsturnată cu roatele în sus și cu ochii deschiși, în plin deces mă privea reprobator cealaltă muscă...
DANIELA TARAU
