De multă vreme doream să vă supun atenției acestei probleme!...
Mă frământă, mă roade, chiar dacă mie ÎNCĂ nu mi-a întâmplat. Mă deranjează de pe vremea când eram tinerel, de vreo trei zeci de anișori... Atunci poate spune că am luat contact cu spitalul, fără a mai pune la socoteală operația de apendicită de pe la zece ani. Pe la 30 m-am internat mai mult de gura lui taică-meu și al fostului coleg și prieten de clasă din liceu, dr. Sandu Vlad. Când m-au prins în concediu la Iași, părinții au aranjat cu Sandu să se țină de capul meu să-mi fac niște analize, deși mă simțeam puternic ca o taur cu mintea de bou...
Ma trombonit Sandu și mi-a comunicat pe un ton oficial „bă boule, se pare că ai diabet zaharat și asta nu-i de a juca!” „Ți-a ieșit glicemia 189 și glicozurata două sute și ceva, vorbesc eu cu dr. Ionescu de la Diabet la Sf. Spiridon și mergi două zile să faci niște analize aprofundate. Cu diabetul nu e de juca.” Mă enervase rău cu asta, că nu vineem la Iași în concediu ca să mănânc zile prin spital, când simțeam că pot muta cetățuii lângă cel al Galatei.
Dr. Ionescu era un bărbat mișto, de vreo cincizeci de ani, care mi-a explicat pe îndelete în ce constă diabetul. Omul era un „droagăr” meseriaș din câte mi-a spus chiar într-un moment de sinceritate și a văzut probabil o spaimă pe chipul meu. Adică era un alcolist de performanță și anduranță. Prin urmare, la plecare mi-a dat un tratament cu hapuri orale și mi-a spus că totul este în conduita de viață. Adică mi-a explicat că dracul nu este așa de negru cum se spune, dar a nuanțat „ce” și „cum” să beau mai departe în viața limitată „sportivității”. Să beaunumai vinuri seci, să beau tărie numai „albitură”, nu lichioruri, berea interzisă pe viață, să mă feresc de pâine, aluaturi și dulce de orice fel. Era prin anii 78-79, așa că în România nu era dezvoltată și diversă gama de dulciuri pentru diabetici ca acum, deși Ceaușescu suferea de diabet zaharat și avea în jur un pluton de medici săvârșiți care îi dădeau peste mână, dar nu și peste gură. .
Ei bine, după asta am mai avut ocazia să stau internat vreo zece zile pe la spitalul CFR Iași pentru că lucram în Ministerul Transporturilor și am ales să vin acasă la Iași decât să aleg alternativă Cluj sau Brașov. Era obligatoriu controlul meticulos pentru toți care lucrau în siguranța circulației.
Acum, că v-am pus oarecum în temă cu experiența mea veche prin spitale în anii de dulce amintire a „iepocii de aur”, să trecem și în zilele noastre, când am acumulat o experiență foarte bogată. De fapt ce nu am stat în tinerețe și nu am acumulat experiență atunci, am ajuns să adun acum aproape de senectute.
Dar aici și acum, altă temă voi aborda, spre surprinderea multora dintre voi. Despre modul în care personalul medical din spitale se adresează pacienților, de la femeia de serviciu care nu este încă infirmieră și până la Profesorul doctor în științe medicale, membru sau nu al Academiei, senator poate prin Senatul Universității de medicină, sau simplu rezident.
Este o chestiune de societate, de educație socială a unui popor. Aici poți vedea ca un barometru considerația sau desconsiderarea semenilor de către alți semeni.
Pe timpul comunismului, un om în vârstă ajuns în spital era apelat cu „tataie” sau „mamaie” – în funcție de aparențe. Adică vreun vârstnic care părea că lucrează la CAP sau în cel mai fericit caz la un IAS sau o fermă a partidului, era numit „tataie” sau „mamaie”. De la infirmier, la Profesor. Dacă din Foaia de internare sau din Adeverința de salariat reieșea că ești mecanic, șofer, maistru țesător, profesor de sport, de istorie, de muzică sau inginer în orice domeniu, respectul creștea brusc și te apelau decent cu „domnu/doamna”, sau mai rar, „toa’șu/toa’șa”, chiar dacă nu arătai nemaipomenit de bine sau nu „mișcai din urechi”.
După „deranjul” produs la inițiativa globalismului în toată Europa în 1989, când și în România a avut loc acea lovitură de stat care „ne-a eliberat” de comunism, ne-a eliberat și de un minim bun simț, dar mai ales de educația strămoșească și creștinească de a purta un respect față de persoanele în vârstă.
Știu sigur că ce mă deranjează azi, mă deranja și la 30 de ani și atunci bombăneam în gând când auzeam într-un spital sau la o policlinică, apelativul „intră tataie!”, sau „hai, mamaie, te mai aștept mult să intri, nu vezi câți am la ușă”? Mă enerva și spumegam în mine de nervi că mă gândeam că pe tata sau pe mama niște oameni fără cultură sau fără bun simț care nu au nicio tangență cu nivelul nostru de moralitate – fie și medici - îi strigă pe părinții sau unchii și mătușile mele „tataie” și „mamaie”, că așa le spuneau mama și tata, părinților lor (bunicii mei), iar noi am fost învățați de mici să ne adresăm oricărui om mai în vârstă decât părinții noștri cu „doamnă” sau „domnule”. Dacă pe vremuri nu aveai ca aparență statutul de „mamaie” sau „tataie”, erai chiar un paria și te numeai „moșule” sau „mătușă”! Erai chiar pe ducă...
Azi s-a schimbat „kalimera”, iar cică societatea s-a modernizat, a evoluat, s-a civilizat în mod occidental, iar nimeni în spital nu are voie să ți se adreseze dacă arăți ca un om mai în vârstă – de pe la vârsta a treia – decât cu „BUNICO” sau „BUNICULE”! O fi bine, o fi rău?
Aparent pare a fi un maxim respect acordat persoanelor mai în vârstă, ale celor pe care într-o discuție cu ele sau despre ele trebuie să le numești dacă nu le cunoști numele. Însă...
Oamenii în timpul vieții lor sunt și vor fi întotdeauna de multe categorii, diferențiate de nivelul de pregătire intelectuală, de cel a nivelului de cultură individuală, a poziției sociale pe care o dobândesc în societate, etc
În timpul cât sunt ACTIVI și prestează o muncă pentru ei, dar care se disipează în societate, oamenii au dreptul și beneficiază în mod diferențiat de onoruri, de salarii sau stipendii care le recunosc valoarea individuală în raport cu contribuția fiecăruia la societate, la colectivitatea în care trăiesc.
După încetarea activității însă – când omul nu mai profesează – rămâne în memoria colectivă pentru ceea ce a fost în timp când era activ, pentru nivelul la care a urcat pe scara socială. Că ai fost plugar sau tractorist pe ogor, că ai fost colonel de aviație sau agent principal de poliție, coafeză sau vânzătoare la supermarket, sau un bețiv notoriu ajuns boschetar fără căpătâi la mila statului, ești încă o ființă vie ținută pe lume de Dumnezeu și nimeni, dar NIMENI nu are dreptul să te înjosească sau să te umilească.
Astăzi în spital nu te mai apelează cu „moșule” sau „tataie”, în cel mai rău caz, un boschetar care face sevraj și înjură medicii ca la ușa cortului, care deranjează pe ceilalți pacienți din jur prin comportamentul său, este apostrofat și de pacienți și de personalul medical, fără jenă, ba chiar într-o comuniune de idei și comportament care face ca forța colectivă să se apere de un specimen care iese din tiparul normal, prin urmare este pedepsit și izolat de semenii lui care au alte criterii despre cum trebuie trăită viața.
Însă când ieși din activitatea curentă, după pensionare, când bolile ți se adună pe cap și ești nevoit să ajungi și în spital, nu îți convine să ți se spună „bunicule” sau „bunico”, pentru că simți că asta te zgârie și pe inimă și pe creier. Nu! Tu nu îi ești bunic nici portarului de la spital, nici infirmierului sau asistentei medicale și nici Profesorului de care tremură toată lumea! Tu, om în vârstă, bătrân, trecut prin atâtea în viață – indiferent de gradul tău de cultură sau de pregătirea intelectuală – ai trecut și ai văzut multe, simți că mintea ta încă te guvernează, chiar dacă articulațiile, musculatura sau scheletul îți joacă feste, chiar dacă recunoști că uiți lucruri întâmplate cu un minut în urmă. În general ții minte evenimente din viața ta anterioară petrecute în urmă cu decenii, când ăștia care te apelează cu „bunicule” sau „bunico” nu existau și vorbesc cu tine în necunoștință de cauză, dar te apelează prea familiar cu „bunico” sau „bunicule”! Dar de ce tu nu poți oare să le răspunzi cu „bine măi nepoate sau nepoato”? Pentru că tu ai rămas cu bunul simț pe care l-ai acumulat în timpul vieții. Așa era atunci, dar ăștia de azi care te strigă „bunicule” vor conștientiza asta când vor ajunge ca tine? După cum evoluează lucrurile, toată societatea, nu! Se vor obișnui ca la bătrânețe să fie apelați așa de alții puțin mai tineri chiar dacă ei simt că încă le funcționează bine creierul și pe undeva sunt superiori celor care îi înjosesc cu apelative „politicoase” precum „bunic”.
Omul are nevoie mai ales la senectute de o considerație, pentru ceea ce crede el poate că a fost și a reprezentat în viața activă. De ce oare noi, creștinii din jurul său, din societate, nu am accepta într-o convenție unanimă să dăm un respect oricărui om cu care suntem în contact, să îi arătăm că îi recunoaștem meritul aprioric, că a fost ceva sau cineva în viață și că prin asta îi mulțumim pentru ce a făcut el la timpul său, a contribuit ca noi să fim ceea ce am ajuns astăzi și prin aportul acelui „bunic”?!
Oare ce ne costă să ne adresăm cu apelativul „Domnule” și „Doamnă” - eventual urmate de numele lor mare sau mic - și acel om să se simtă că este apreciat și respectat, chiar dacă în viața activă a măturat trotuarul, a pus panseluțe pe spațiile verzi, sau a profesat ca avocat sau judecător, sau a comandat un batalion mecanizat sau o escadrilă de avioane de luptă?
Omul nu înțelege ce este, decât spre apusul vieții, când a acumulat o mai mare experiență, chiar dacă nu a avut oarecare funcție de conducere sau nu a absolvit 2-3 facultăți și cinci masterate!
Oare ce i-ar mai putea cade unui Profesor universitar-doctor în medicină dacă i s-ar adresa la o contravizită unui bătrân cu mâinile crăpate și cu pielea arsă de soare în loc de „bunicule”, cu domnu Plăcintă? Dar nu, orgoliul și trufia din noi face aproape imposibilă această situație.
Voi săruta cu un țocăit răsunător pe ambii obraji pe acela care va fi vreodată Ministru al Sănătății și va avea curaj să emită un Ordin de Ministru prin care să stipuleze clar că nimeni din sistemul medical din România nu mai are voie să se adreseze pacienților cu apelativul. „bunicule” sau „bunico”, ci numai cu acela de „domnule” sau „doamnă” . Această educație trebuie să se înceapă chiar din timpul facultăților de medicină, de la boboci și să continue și în timpul rezidențiatului.
Asta va însănătoși societatea românească, va citi poate moralitatea creștină în rândul populației.
GABRIEL MIHAILA
