Aniversare dă șofer...
Azi, pe 12 februarie, se împlinesc 13 ani de când am luat permisul de conducere. Pe o ploaie torențială. Tot în februarie. Locul împricinat, Bucureștii Noi. Față in față, eu și „mili”-țianul. Când s-a urcat, s-a lăsat mașina pe-o parte. Mai stătea pe bancheta din spate unu mic și slab... și-mi spuneam în mintea mea, „Doamne și acu' tot dezechilibrată ai lăsat situația”...
Instructorul vieții mă pregătise el cumva, psihic. Atât cat i-a ieșit, evident. Da' mi-am șoptit eu mie-mi, că dracu' nu-i negru tăciune, iar mili-țianul de la traseu, nu e dracu, pe cale de consecință ce am înțeles fu faptul că organul, nu-i negru tăciune....
Și cum karma nu te lasă până nu face mișto de tine vizibil, ploaia nu renunța să mai plouă. Părea ca întreg universul a pus-o de-o conspirație împotriva mea.
Multe, frate, multeeee. Limitatoare de viteza. Ziceai că pe străduțele alea din Bucureștii Noi, sta mama si tatăl limitatoarelor de viteza din Galaxie. Si multe semne. Multe mă, oameni buni. La fiecare colț de stradă, străduță, fundătură. Aaa... și gropi. D-alea nașpa, ca nu exista Waze sa le semnalizeze pe vremea aia.
In fine, se urcă vârfu' Moldoveanu în mașină. Și lung, da' și lat. Cât cuprindea. Mă prinsese calmă, să zic... Da' după ce s-a instalat, Yehova, Allah, Buda si Krishna, mi-s martori, că am simțit așa o greutate, fix in plex.
Și tot ăla fu momentul în care am știut sigur ce a mâncat în dimineața aia. Se simțea de sub Lavanda.
L-am privit preț de două-trei secunde. N-am avut timp să-l privesc pe tot. Că mai continua din el in toate direcțiile.
Mă înfruntă cu ochii și el. Și zice cu-n zâmbet larg: hai tata!!! Dădu o bucurie bruscă peste mine. Și mă gândesc. Să-i sar în brațe și să strig: tataaaaaaaaaaa!!!!
Belesc ochii la el mai bine. Avea un zâmbet așa, pierdut pe la limita de jos a retardului.
Însă, cum zice si cântecul: De pe umărul drept îngerul mi-a șoptit/ Vrei permis sau nu vrei?/ Marș și fă-o demonstrativ!
Greutatea din plex rămăsese. Ziceai că-l duc pe Bud Spencer în cârcă într-o plimbare de croazieră. Dă-i, așează scaun, așează oglinzi, verifică pedale, că, nah, la 1.57 vezi cerul rar, pune-ți centura, timp în care zici Tatăl Nostru, varianta abreviata.
Il știti? Hai, măăă... Tatal nostru ceic snt vit fvt....și p-aci te oprești...
Pornești de parcă Challengerul o taie spre Constelația Cassiopeea. Nu privești în urmă. Pentru că umanitatea te aclamă...
Și te trezește o palmă după ceafă. - Îmi intra apa in ochi, zice mili-țianul.
Fuck offff, ștergătoarele!!! Oricum, mie nu îmi trebuiau. Aveam drumul meu spre Cassiopeea. Si merg frumușel. Cedează trecerea. Am cedat-o. Era logic, nu? Și legal. Oricum, am cedat-o la fix! Că prin fața noastră se produse unu cu beemweul, alt level frate, n-am apucat sa vad culoarea mașinii, că n-am avut când. Ăsta sigur avea activata opțiunea de teleportare engheigi.
Ei și cum trecu mări, trecu, ne-a izbit în față toata balta din intersecție. Nota bene, ștergătoarele mergeau. Au opus rezistență ca la taifun. Numai că mili-țianul meu, relaxat, cu mana scoasa pe geam, cu țigara aprinsă, vă imaginați ce s-o întâmplat când o venit valul. Cred ca-n 5 secunde țigara lui intrase în gara Ploiești Sud. Și mutra, nene, a făcut toți banii. Expresia...
Și aci' aveam doua variante. Luate câte două. Să râd în hohote, sau să râd cu lacrimi înfundat... Și reversul, se enervează omu' și face urât, sau mă pică în secunda aia...
Mi-l și imaginam coborând din mașină, dându-și geaca de interne jos, suflecându-și mânecile, ridicând mașina deasupra capului, ca un luptător de sumo, iar scoțând un răcnet din ăla înfiorător și nepământesc...de fug și morții din cimitire în adăposturi.
Ei, se pare că am ales varianta râsului pe înfundate. Care s-a manifestat din plin. Cu lacrimi, spasme și alte alea, și cu capul pe volan. Nu mai puteam. Prin ochii mei se derula în reluare și pe slău mod fața omului cu valul venind...
Oarecum reacția lui, fu normală. Văzu schimonoseala în care existam temporar și-l puse Dumnezeu să mă întrebe de mi-e rău. Nu-mi era, da' jumate făcusem pe mine. Jumătatea ailaltă, devenise nerelevanta. Trebuia doar să nu-i mai privesc fața.
Ei, ne mișcarăm din intersecția stelară, urmă o parcare laterală executată „mediu”, o întoarcere schumahiană din 3 mișcări, acceptabilă și gestul omului de a-și aprinde o țigară.
Măi oameni buni, momentul ăla a fost antologic. Absolut antologic. Mi se rupea de mașină, permis și alte targheturi. Eram centrată pe om. Devenise simpatic. Scoate ăsta țigara din pachet, stă cu ea intre degete până trecem de prima intersecție, se uită în stânga, se uită în dreapta, se uită la brichetă, ăla din spate mic și slab, zice la un moment dat: șefu' aprindeți-o, ca nici din spate nu vine nimic...
DANIELA TARAU
