AMINTIRI DE POMANA

fjhsfghji

,,Nu mai fac masa la restaurant! Nici nu cred că se poate, dar, chiar dacă n-ar fi pedeapsa asta de covid, tot n-aș mai face-o. Frații i-au murit, surorile ei sunt bătrâne, că de-abia se mai țin pe picioare. Cine să le aducă, cine să le ducă înapoi acasă? Iar alte rude sau vecini din cei care o cunoșteau, nu prea mai sunt, zău așa! Să fiu sinceră, pe unii nici nu știu de unde să-i iau. Nu prea ne-am ținut noi de neamuri și ne-am întâlnit doar la nunți și înmormântări! Că în neamul ăsta, fiecare se crede mai cu moț! Iar nepoților, nici nu vreau să le zic, că de fiecare dată au găsit motive să nu vină, de parcă zici că-i chemi la făcut chirpici și-i pui să frământe noroiul și pleava în costum și cu cravată la gât. Îi fac săracuța de ea, că tare s-a mai chinuit cu noi!”, spuse cu tremur în glas.

 ,,Ăsta-i al cincilea an și de când a murit, numai eu m-am ocupat cu pomenirile ei. De data asta, o să i-o fac la biserică, cu pachete. O fi bine, o fi rău? Văd că, lumea așa face. Dar le-am spus și surorilor mele: vă dau banii, următoarele le faceți voi! Să vadă și ele cât au de alergat. Ba la biserică să te înscrii, să stai de vorbă cu preotul, altă dată să plătești taxa, ba la magazin și la piață să cumperi ce-ți trebuie. Ca să faci o pomană cu pachete, muncești cât pentru o nuntă. Că doar n-o să pun în ele două felii de parizer, cum am văzut că fac unii! Mai bine n-o mai fac decât să-i fie silă și omul să arunce la gunoi, ce-i dau de pomană. Știi cum se zice, că pomana trebuie mâncată de cel căruia i-o dai, ca să fie primită pe lumea cealaltă de cel pomenit. O să fac, în noaptea dinainte, o friptură la tavă cu sos, cum știu că-i plăcea ei și dimineața, devreme, un piure, o să mai fac niște chifteluțe, am văzut la ,,Dunărea” mușchi în ambalaj vidat și pește afumat, tot așa, ambalat frumos. Să-mi aduci aminte să cumpăr caserole de plastic pentru friptură. Și cred că, în loc să cumpăr prăjituri, fac două pandișpan-uri și am rezolvat problema, că prăjiturile sigur se storcesc în pachet. Mai pun și câte o banană și o portocală și am rezolvat. Tu să cumperi berea, din aia la cutii, îți spun eu câte, după ce mă hotărăsc câte pachete fac. La restaurant, e floare la ureche, stabilești meniul, plătești un acont și în ziua respectivă, te duci și te așezi pe scaun. Îi fac, că tare greu a mai dus-o! Câteodată, mă întreb de unde a avut puterea să treacă peste atâtea și să mai rămână și cu mintea întreagă? Îmi aduc aminte ce casă, ce curte, aveau părinții mei la Mărăcineni! Aveau până și un argat ca să poată face față la câte animale mișunau pe bătătură, pe unul nu prea sănătos la cap. Aveau grădină de legume pe malul Buzăului și de primăvara până toamna, munceau și vindeau, munceau și vindeau! Tocmai la Brăila veneau cu marfa! Aveau de toate, dar și munceau! Pe noi ne lăsau cu bunica și parcă o văd aplecată de mijloc, pășind anevoios, ocărându-ne și amenințându-ne cu bastonul, să venim la scaldă. Ne băga pe rând în albie și ne bombănea: ,,împielițatelor, că nu vă mai astâmpărați odată!” Fiind cea mai mică, pe mine mă trimitea cu cârlanii pe izlaz și mi-aduc aminte o dimineață cu ceață, iar eu în săndăluțe și cu șosete albe, într-o rochiță subțire. Am plâns, nu atât de frig ,cât de ciudă că mi-am murdărit șosetele. În sat nu era școală și mergeam zilnic, pe jos, pe ploaie, prin noroi, până la Pitulați. Iarna, ședeam la mama Codina, sora tatei și îi mai vedeam pe părinți când se pornea dezghețul. Până am plecat de acolo, viața a fost pentru mine o poveste. Nici nu pot să-ți spun cât era de frumos! Când trebuia să fete vaca, părinții nu dormeau noaptea, iar noi alergam, după ce ne trezeam, să vedem vițelușul. Aveau și oi și mieluții ăia albi, abia fătați erau ca niște bulgări de nea. Și cotineața cu găini, cu gâște! Aveau și bibilici și-mi plăcea ,,păkat”-ul ascuțit scos din gușă, distinct de cotcodăcitul găinilor, de măcăitul rațelor sau de sâsâitul gâscanilor . Numai când mă trimitea cu mieii înțărcați, pe izlaz, nu-mi plăcea. Într-un an, s-a umflat Buzăul și tata a trebuit să-l treacă înot, cu caii după el, că apa luase podul de la Scorțaru. Tata era un munte de om și în armată fusese ordonanță, iar când era întrebat despre viața în serviciul doamnei ofițer, zâmbea cu subânțeles. Ploua și de la grădină până acasă, a răcit la rinichi. Cu boala lui au început nenorocirile. Se vorbea de sistematizare și satul nostru din mijlocul câmpiei, departe de șoseaua principală urma să dispară. Mărăcinenii au plecat care încotro, unii s-au mutat la Scorțaru sau la Pitulați, alții, printre care și părinții mei, au luat calea orașului lăsând ,,colectiva” în plata Domnului. Au dărâmat casa din sat, au cărat cu căruța cărămida și ce au putut recupera și și-au făcut o casă în Chercea. N-au fost singurii, dar, nu știu ce s-a întâmplat, că a venit Primăria și le-a spus să plece. Au adus un buldozer și mi-amintesc cum au legat cu cablu și au dărâmat peretele din față al casei. O parte dintre ei și le-au refăcut și sunt și azi în casele de atunci și îmi spunea cineva, nu mai știu cine, că abia după 90 li s-au întocmit acte de proprietate. Părinților mei li s-a pus pe suflet întâmplarea și norocul lor a fost că ne-a primit sora mai mare în casa lor. Bunica săraca, s-a întors la Pitulați, la mama Codina. Din casa dărâmată de primărie, au reușit să mai construiască o anexă în spate casei surorii, unde am stat ușurați că nu suntem pe drumuri. Tata n-a putut trece peste asta și a murit după doi ani. De supărare și de boala lui, agravată după un accident care l-a obligat să stea la pat. Când mă gândesc la ei, mi se rupe sufletul. Unora, chiar le este sortit să îndure mai mult decât pot duce. De-aia zic, să-i fac pomenirea și să știu că sunt liniștiți acolo, sus. Că a avut sărăcuța grijă să strângă bani și să ni-i lase, ca să fie sigură că nici după moarte nu va fi o povară pentru noi. Nu mă băga în seamă! Plâng pentru tata care a murit cu sufletul neîmpăcat, știind că eu aveam numai 14 ani când a murit și plâng pentru mama căreia i-a fost hărăzit să nu moară în casa ei. Eh! Bine că pot să fac cel puțin atât, că pentru noi, n-o să fie cine să ne facă pomenirile. Am fost o singură dată acolo, după Revoluție, să semnăm actul de proprietate. Ne-a dus unchiu Ilie cu IMS-ul lui cumpărat de la armată și mi-am dat seama că am ajuns pe locul Mărăcineniului după cumpăna fântânii, aflată cândva la marginea izlazului. Atât mai rămăsese din sat și l-am văzut, parcă aievea, pe tata scoțând apă și turnând-o în jgheabul improvizat dintr-un cauciuc de tractor.”

ION MAGEANU

 

Featured