De la dânsul trebuie să învăţăm ce înseamnă să fii român, să-ţi iubeşti ţara şi să nu o părăseşti.
Este neamţ, ai săi au plecat cu toţii, face zilnic slujba în biserică singur, numai cu îngerii, dar nu a acceptat să plece, de dragul acestei ţări.
Ce ar trebui să spună România Europei Unite, cu demnitate dar şi cu total adevăr, ne spune dânsul.
Lecție despre Romania de la un preot sas ! Eginald Schlattner - Preot și scriitor sas din Rosia, Sibiu
La un congres internaţional, la Concluzii, a spus: „Două cuvinte nu le-am auzit rostite aici în cele patru zile ale Congresului: Dumnezeu şi România”. Pentru el, acestea sunt inseparabile şi fără ele un congres nu e deplin.
Este cel mai cunoscut romancier din România, tradus în întreaga lume.
„Țin la această țară ăi știu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaște Dumnezeu dupa nume”.
=============================================================
„Când în pădurile si mlaștinile unde astăzi se află Berlinul creștea pir, aici, in Transilvania, se cânta nemțește si se rosteau rugăciuni latinești. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar daca astăzi va pot saluta in limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, Romania, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar in acele noua luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul roman s-a aflat in război cu Reichul german. In septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la școala lui germană, unde se predau doua ore de limba română, ca limbă străină, începând cu clasa a III-a”.
Cu aceste cuvinte și-a întâmpinat preotul și scriitorul Eginald Norbert Schlattner, în biserica din comuna Rosia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seama sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult in străinătate decât acasă, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania si Elveția, dar si din Spania si Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din Romania. După marea plecare a sașilor din anii 1990-1991, el a continuat să-si îndeplinească îndatoririle de preot, trăind cu stoicism tristețea de a sluji zilnic in Biserica evanghelica din Rosia (Rothberg) „doar pentru Dumnezeu si pentru mine, de unul singur, si mulți îngeri”. Din cei cinci sași care mai viețuiesc in comună, doar preotul si câteodată preoteasa mai trec pragul sfântului lăcaș.
Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are in jurul ei livezi de meri si pâlcuri de stejari si de brazi, înălțându-se către cer in mijlocul satului. Străjuită de tei seculari, casa parohiala este la rândul ei un monument: ea „împarte” veacurile în două - la sud, „aripa tânără” de la 1762, iar la nord, zidăria de la 1550. Aici și-a găsit familia Schlattner (al cărei arbore genealogic coboară - cu documente - pana la 1467) loc de viețuire și de slujire pe altarul credinței, spațiu de tihnă si de creație literară. Când se retrage sa-si scrie cărțile, șapte uși îl despart pe romancierul-preot de lume; șapte uși, cu tot atâtea praguri de amintiri răscolitoare.
„N-ai voie sa vorbești așa de frumos despre Romania, că nu te crede nimeni”
- Se spune ca vorbele cu care l-ați întâmpinat pe ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinară asupra delegației germane. În fapt, ce mesaj le-ați transmis înalților oaspeți ?
- Am dorit să le demonstrez ca românii sunt europeni prin vocație si ținută, ca această țară vine din istorie cu „acquis”-ul comunitar însușit, pe care-l și depășește la capitolul toleranta fata de minoritati. Zic: „Herr Bundesminister, la vârsta de zece ani, eu nu vorbeam românește. Tata îmi atârnase o tăbliță de gât pe care scria: Acest băiat se numește Eginald Norbert Schlattner si nu știe românește. Dacă se pierde, vă rog să-l predați pe strada Eminescu 5, contra recompensă”. Si am spus: „Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat că tata a plătit pentru mine, când am fost adus acasă de un român cumsecade, numai de doua ori suma plătită pentru câinele nostru, Litvinov, când și el se rătăcise. Mă așteptam sa plătească măcar de cinci ori mai mult...”.
In această metaforă anecdotică este ceva care definește spiritul tolerant al României ultimilor 87 de ani, caracterul umanitar al civilizației românești. Mă doare inima când observ ca în străinătate, România este percepută numai prin stradă, si anume: câinii de stradă, copiii de stradă, fetele de pe stradă, hoții de stradă... E mult prea puțin! S-a ajuns la aberații de genul celor întâmplate la Lisabona, unde am ținut o conferință de presă despre România, organizata de Ambasada Austriei. S-a apropiat un atașat de presă oarecare si mi-a șoptit: „N-ai voie să vorbești așa de frumos despre România, ca nu te crede nimeni”. Dar eu vorbesc! Odată, in Polonia, la o conferință internațională, am luat cuvântul în încheiere și am spus: „In mod regretabil, de patru zile vorbiți despre identitatea Europei și două lucruri nu le-am auzit: cuvântul Dumnezeu si cuvântul România !".
- La Academia Evanghelică din Sibiu se vorbește că printre altele, i-ați ținut ministrului federal o adevărată disertație despre învățământul multicultural din Romania. Este adevărat ?
- I-am prezentat, spre exemplu, situația abecedarelor. Zic: „Herr Bundesminister, mesajul României către Europa Unita este următorul: la noi în țară abecedarul se tipărește în peste zece limbi!”. Și fiindcă știu că unui german trebuie sa-i traduci în sistemul lui de concepție ceea ce înseamnă acest enunț, am fost si mai explicit: „Asta înseamnă ca la noi în țară exista tot atâtea sisteme școlare în care limba de predare nu este cea românească, ci limba maternă a copilului. În Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic in Europa!”.
Fiindcă am presupus ca nici acuma nu își poate imagina ce înseamnă cele zece sisteme școlare, cu limba de predare neromânească, i-am spus: „Dacă dvs. doriți ca pe cele două fete ale dvs. sa le trimiteți in Germania la o școală cu limba de predare turcă, la 2-3 milioane de turci, nu puteți. Dar trimiteți-le aici, la Constanța sau la Babadag, unde există numai câteva mii de turci și acolo poate sa termine liceul și să dea și bacalaureatul în limba turcă”.
Și - deoarece nici acuma încă nu eram sigur dacă putea să-și imagineze - i-am spus următorul lucru: „Herr Bundesminister, dacă întrebați aici, la Sibiu, o copiliâa de etnie romană (ca românii au descoperit acuma școlile germane), dacă o întrebați, zic, pe Rodica Popescu: drăguță, în ce clasă ești? In clasa a IV-a. Unde? La Liceul Brukenthal. Și ce limbă străină înveți? Răspunde: limba română... Asta este, domnule ministru, Romania europeana.”
Ortodoxia apartine in mod constitutiv spiritului european
- Prin succesul cărților dvs. sunteți un cetățean român gata integrat în Comunitatea Europeana. Din perspectiva mult mai largă pe care o aveți, ce calități ale poporului nostru credeți ca vor influența pozitiv familia europeană în care ne pregătim sa intrăm? (interviul este dinaintea aderării României la UE n.r.)
- Dimensiunea bizantina. Sunt convins ca o țara atât de ortodoxă cum e Romania, va completa în mod fericit viața spirituală a Europei Occidentale. Ortodoxia aparține în mod constitutiv spiritului european. Când d-l Andrei Pleșu a spus ca în fiecare roman există un european care trebuie doar descoperit, mă întreb ce a dorit sa spună. Suspiciunea mea este că românii, când zic „european”, se gândesc la stilul de viață materială și mentală din Europa de Vest, prelungit pana in America. Mulți dintre ei cred că trebuie să adoptam și să imităm acest stil, această forma de viațâ, aceastî mentalitate care este în mod derivat tributară creștinismului catolic si protestant. De aceea, când citesc că Andrei Pleșu a descoperit că in fiecare român zace un european, sper că n-a avut în minte modelul antropologic vestic; sper că are și el această viziune autentică a omului ortodox. Eu, ca unul care 70 de ani a conviețuit cu românii, știu că religiozitatea mistică a românilor a creat o relație specială cu Dumnezeu și care are toate șansele, sper din inimă, sa revigoreze creștinismul apusean.
- Grecia ortodoxa este membră a UE, de peste un deceniu. De ce n-a reușit să influențeze Apusul catolic si protestant ?
- Pentru că Grecia, așa cred, nu e prezentă prin religia ortodoxă, ci prin antichitate. Cine merge la Atena, nu merge sa asiste la o slujbă ortodoxă, ci să-și rupă pingelele pe Acropolis. De aceea, zic: România, alături de Bulgaria mai mică, va duce in Vest și acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual și spiritual bizantin. Episcopul nostru, doctorul Cristoph Klein, a scris multe carți în care a încercat să definească această punte intre creștinismul occidental si cel răsăritean, găsind că rugăciunea este cea care transcende granițele dintre Est si Vest.
„Sunt îngrozit că de la Bruxelles ni se prescrie deja cat de lungi sa fie tijele florilor din piaţă”
- In marșul forțat al României către Europa unită, s-ar părea ca țăranii vor avea cel mai mult de îndurat. Locuiți intre țărani, le ascultați spovedania pe românește, le dați sfaturi creștinești. Ce le spuneți despre UE ?
- Despre țărani pot să spun numai ceea ce sper. Sunt și eu îngrozit de aceste cercelușe din urechile vacilor; sunt îngrozit că de la Bruxelles ni se prescrie deja cât de lungi să fie tijele florilor din piaţă, după soi și după culoare - ceva de neconceput. Sper ca românul nostru se va sustrage unor reglementari și unor regularizări absurde. Sper, ca totuși va rămâne atmosfera aceasta a satelor noastre, care, din ținut în ținut, oglindește ceva din prezența lui Dumnezeu hic et nunc (aici si acum - n.red.) și își va păstra individualitatea ei scoasă din timp. Am observat că și după ce a dispărut partidul care tot timpul bătea țăranii la cap ce și cum sa facă, pământurile tot se lucrează. Deși tinerii fii si fiice de țărani care frecventează școlile din Sibiu vin acasă moderni, cu bluginși, cu muzica asta infernală din combine, etc., în timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicuțele la câmp, la săpat și recoltat. Sper ca această atmosferă va rămâne, iar prezența lor în sat va dăinui. Sa nu uităm că la noi lumea mai face petreceri de mare sărbătoare, se mai căsătorește cu alai pe ulița satului, se mai adună la parastase, iar familia mai este adăpost și refugiu, nu este atomizată ca în Apus.
- Credeți că satul va putea rămâne sat, iar țăranul, țăran?
- Satul va rămâne matca spiritualității românești ortodoxe - care va fi o completare salutară la spiritualitatea occidentală. Cei care vin din Vest - și vin tot mai mulți investitori si turiști - descoperă viața de la țară și rămân uluiți că mai există așa ceva pe lume. In Occident, visele lui Stalin si ale lui Ceaușescu de a reduce diferența dintre oraș și sat, sunt deja o realitate... Si atunci, vin germanii, austriecii si alții, si ce zic ei? „Ce vedem noi aici, în România? Vedem un băiat călare pe un cal care galopează prin mijlocul satului... Vedem doua fete care merg pe drum, una cu mâna trecuta peste umărul celeilalte... Vedem doi băieți care se joacă de-a calul si vizitiul, folosind drept hăţuri o sfoară... Vedem că te duci pe uliță și ești deja in mijlocul vieții..” Ceea ce eu completez: nu mă poate trimite soția în vecini după lapte, că până când viu înapoi, s-a acrit; trebuie să stau de vorbă, sa povestesc cu fiecare sătean, chiar daca l-am văzut numai ieri. Aici totul devine eveniment: dispariția liliacului alb, trilul ciocârliei care urca la cer, orăcăitul broaștelor, boala unei vaci, moartea unui cal pentru care trebuie să sapi o groapă ca pentru Împăratul. După mine, viața firească este numai la țară, unde și ploaia îmi este apropiată.
- Credeți ca această viziune plină de mister cotidian asupra vieții îi va preface, îi va schimba ăi pe frații noștri, europeni din Vest ?
- Nu știu în ce măsură toate acestea vor avea o înrâurire asupra stilului lor de viața, a spiritului de a concepe lumea si cerul, dar știu altceva: ei s-au plictisit de individualismul atomizat in care viețuiesc, de perceperea vieții numai prin televizor. Sunt convins ca această inerție pozitivă a unor forme de viață rurală din Romania, tradițiile satelor românești, vor impulsiona spiritualitatea Europei Occidentale în așa fel, încât unul de acolo sa nu mai fugă până în India sau până în Nepal în căutarea sacralității, găsind-o la noi. Faptul că sacralitatea pătrunde zilnic în profan, în satele din Romania, va fi, cred, perceput si de frații noștri din Vest.
Este tragic ca sașii au părăsit această țară și au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte între cele doua lumi adiacente. Cred ca noi, sașii, puteam trăi pe aceste plaiuri încă 900 de ani: cu români, unguri, sârbi, evrei si ceilalți. Nimeni nu ne-a alungat din țară!
- Va rog să-mi permiteți o ultima întrebare: de ce n-ați plecat, totuși, în Germania, părinte Schlattner?
- De data aceasta un răspuns scurt și concis: pentru ca țin la această țară și știu că Dumnezeu mă vrea aici. Aici mă cunoaște Dumnezeu după nume.
NICK IONICA
