Nu faptul că am greşit, în urmă cu un an, luând în serios vorbele lui Traian Băsescu despre „lupta cu sistemul ticăloşit" mă face să mă simt jenat azi, ci amploarea greşelii. Care se dilată, văd, tot mai mult.
Nu tiu ce temei se poate pune pe afirmaţiile lui Emil Constantinescu (neacoperite, până acum, cu probe) în legătură cu faptul că Traian Băsescu, Theodor Stolojan şi Adrian Năstase ar fi avut relaţii intime cu Securitatea. Am motive şi de ordin personal să fiu prudent cu zisele fostului preşedinte.
Şi fiindcă sunt sătul de flecăreală de tip paranoid, bazată pe retorică inflamată, nu intenţionam să mă hazardez pe un teren atât de alunecos, cum e cel pe care valsează azi d-l Constantinescu. Mai ales că o nedumerire se impune. De ce a avut nevoie de cinci ani pentru a se hotărî să spună ce spune acum?
Dar „ceva" m-a făcut să mă întreb: Şi dacă, totuşi, Emil Constantinescu are dreptate? Dacă, totuşi, e adevărat că decembrie ’89 a dat Securităţii prilejul să îndrepte România spre un regim oligarhic cu glazură „democratică" în care ea să deţină controlul economic şi, deci, puterea? Dacă „sistemul ticăloşit" e, de fapt, ticălos din naştere?
Acest „ceva" care m-a făcut să privesc cu alţi ochi ceea ce în primul moment mi se păruse a fi o fumigenă de politician frustrat a fost reacţia lui Traian Băsescu.
Oricât de motivată ar fi dorinţa mea de a uita de Emil Constantinescu, nu se putea să nu mă pună pe gânduri furia - nu numai necontrolată, ci şi de prost-gust – cu care Băsescu s-a năpustit asupra lui cu „argumentul" că n-a lăsat „nici o dâră" în istoria postdecembristă, de aceea n-ar avea dreptul să se pronunţe.
Mi-am amintit imediat de ironia lui Ralea în care un ins rămas fără replică se aruncă, enervat, în ridicol: „Nu discut cu un tuberculos"! Asta era problema, ce „dara" a lăsat Constantinescu la Cotroceni? „Tuberculosul" vorbise despre altceva.
Despre cum şi-au făcut ucenicia în „atelierele" Securităţii unii din mahării „democraţiei" de pe malurile Dâmboviţei, fosta „originală" şi, în prezent, „eficienta". Insultă azvârlită de Băsescu peste gard m-a determinat să presupun că „tuberculosul" a atins, poate, un punct foarte sensibil, ascuns cu grijă prin arhive ţinute în continuare sub lacăt. Din clipa aceea mi-am pus şi alte întrebări.
Nu cumva Theodor Stolojan nu e deloc „neamţul" care ne-a făcut pe mulţi să-l considerăm un inocent bolovănos nimerit printre ticăloşi abili? Nu cumva Traian Băsescu are de la Anvers şi amintiri inavuabile? Nu cumva slăbiciunea lui Adrian Năstase pentru Ristea Priboi are nişte explicaţii mai vechi? Pe scurt, nu cumva haosul postdecembrist n-a fost decât aparent? Nu cumva, dincolo de întâmplările pe care noi le credeam „spontane", totul era minuţios pus la punct de „structuri" pentru aducerea unei oligarhii pe ruinele regimului comunist?
Dacă e adevărat ce susţine Constantinescu, înseamnă că, în urmă cu un an, am avut de ales între două persoane care au servit Securitatea (sau de care s-a servit Securitatea), după ce al treilea securist s-a dat bolnav (să fi fost boală la ordin?) Şi dacă aşa au stat lucrurile, înseamnă că nu bat câmpii cei care văd în evenimentele din decembrie ’89 o lovitură dibace a Securităţii.
A scos din joc partidul comunist, decisă să conducă România nu că „garda pretoriană", nu prin teroare, ci punând mâna pe economie şi lăsându-le romanilor o jucărie: democraţia.
Asta da „democraţie originală"! Democraţie care, după ce securiştii selectaţi ca posibili oligarhi au acaparat o mare parte din ceea ce putea fi acaparat, a devenit, iată, şi „eficientă"! La urma urmei, de ce ne-am mai mira că „democraţia" autohtonă are nevoie mereu de un adjectiv care să atârne de ea că zdreanţă roşie atârnată de încărcăturile ce depăşesc lungimea camioanelor pe şosele?
Formal, totul pare în regulă acum, la noi. Avem, cică, mai multe partide. Avem, cică, alegeri în care „suveranitatea poporului" decide ce parte a oligarhiei va guverna ţară.
Avem un preşedinte care face gargară cu „întoarcerea la popor", avem un parlament cu circ asigurat, avem o corupţie care e şi nu e, în funcţie de locul unde se afla Băsescu, la Bucureşti sau la Paris, avem scandaluri, crize şi demagogie, avem ziare şi televiziuni „independente", ce mai lipseşte? Până şi lehamitea e asigurată, aşa cum se cuvine într-o democraţie „eficienta", unde dreptul
„democratic" la scârba e garantat. Nimeni nu-l poate contesta. Pe vremea când Securitatea avea doar conturi, nu şi mari oligarhi, orice protest, fie şi rostit în şoaptă, era reprimat fără milă. În regimul oligarhic de azi, organizat, să recunoaştem, şi cu ajutorul inconştientei sau naivităţii noastre (când nu e vorba de complicităţi!), poţi să urli cât doreşti. Nimeni nu-ţi pune palma pe gură.
Dar nici nu se schimbă nimic. Suntem prinşi, că într-o pânză de păianjen, în farsă unei istorii măsluite. Băsescu poate pretinde oricând că are legitimitatea votului dat de noi. Şi cine-l poate contrazice?
În plus, la viitoarele alegeri, vom putea vota pentru Adrian Năstase în locul lui Traian Băsescu. Iar Theodor Stolojan va fi rezervă. Care-i, deci, problema? Piesa rămâne aceeaşi.
Îmi vine să murmur un vers din Shakespeare: „Un cer atât de tulbure nu se luminează fără o furtună". Dar cine-l aude? •
Octavian Paler
Cotidianul 29 noiembrie 2005
